Rinul pe apa sâmbetei

În ideea că lucrurile rele trebuie uitate, iar cele bune păstrate, am să încep însemnările despre excursia la Viena cu sfârşitul acesteia – revenirea în ţară, când reintegrarea în realitatea românească s-a făcut brutal, fără nicio remuşcare.
După cum vă spuneam, plecarea la Viena s-a făcut din Bucureşti. Cum am ajuns acolo? Foarte simplu.
Fălindu-se cu statutul său de capitală culturală europeană, Iaşul pune la dispoziţia celor care chiar vor să facă legătura directă Iaşi-Europa un aeroport un aerodrom o hală cocoţată pe-un deal, de unde poţi zbura spre Roma sau Timişoara (cu Carpatair), Bucureşti (cu Tarom) şi Viena (cu Austrian Airlines) – plus Corfu sau Antalya, prin charter-ele de vară. [Probabil că, pentru oficialităţile care, odată la patru ani, folosesc mirajul modernizării aeroportului pe post de bomboană electorală, Iaşul face parte dintr-o Europă ceva mai mică decât vedem de obicei prin hărţi]

Şi cum orice business românesc “serios” porneşte de la ideea că, indiferent cât de puţini clienţi ai, ei trebuie jumuliţi de orice bănuţ, privilegiul de a decola dintr-un asemenea cadrul idilic-rural… spre Austria, să zicem… nu este deloc ieftin: un bilet dus-întors Iaşi-Viena costă ~300 EUR, în comparaţie cu numai 102 EUR cât am plătit pentru aceeaşi destinaţie, dar din Bucureşti.
Prin urmare, plecarea din Capitală devine varianta evidentă. Zis şi făcut: miercuri (20 iunie), spre prânz, am urcat în maşinuţa albă, seara am ajuns în Bucureşti, cazare la Hotel Rin Express, urmând în dimineaţa următoare să aibă loc transferul la aeroport, cu autobuzul hotelului.
Toate bune şi frumoase, trecând peste faptul că vrednicul Sandero era singura Dacie dintre zecile de maşini adunate în parcarea hotelului [luaţi observaţia asta cum vreţi]. Se face joi şi, înainte de a pleca, mă lămuresc în privinţa transferului de la întoarcere. Îi spun recepţionerului numărul, data şi ora sosirii pe aeroport, dar omul mă asigură că nu e nevoie decât de un telefon dat la hotel – după care o maşină va veni să mă ia în 10-15 minute. Nu prea-mi vine să cred, dar tipul insistă, astfel că dau bună ziua şi plec în vacanţă.
Fast-forward – joi, 21 iunie, ora 20.10, aeroportul “Henri Coandă”, secţiunea Passport Check.
Conform instrucţiunilor, sun la hotel, îmi anunţ sosirea şi mi se confirmă că maşina va ajunge într-un sfert de oră în faţa terminalului Sosiri.
Ora 20.40 (sfertul academic + sfertul românesc) – în faţa terminalului.
Nici urmă de maşină. Privesc în jur: mai sunt doar eu, cu taximetriştii şi tarifele lor absurde, alături de Elisabeta Lipă, care şi ea are o problemă cu un transfer.
Sun la hotel. Foarte degajată, o tanti îmi spune că maşina este deja la aeroport şi, mai mult ca sigur, nu o văd eu. Argumentez că mi-am conştientizat încă din clasa a opta miopia, iar ochelarii pe care îi am acum întrec cu mult acuitatea vizuală a dânsei. Tanti cedează şi mă asigură că sună şoferul şi revine cu feedback:
Haideţi că verific cu şoferul şi revin cu un răspuns.
Ora 20.50 – aceleaşi decoruri, aceleaşi personaje.
Nu s-a schimbat nimic. Ba, ca să-mi facă în ciudă, microbuzul comandat de fosta sportivă de performanţă aşteaptă cuminte în parcare.
Cum maşina mea tot n-a apărut, şi nici telefonul n-a sunat, încerc iarăşi la hotel. Sunt în întârziere cu aproape o oră, dar tanti nu e deloc stresată.
Doamnă, aşteptam un feedback de la dumneavoastră…
Păi da… Dar dacă n-aţi mai sunat înapoi.
Dacă-s prost…
Mă rog, ideea este că colegu’ nu poate să ajungă, aşa că aşteptăm o altă maşină dinspre Ploieşti.
Poftim?… Dintr-odată văd monocolor (adică roşu), iar tanti mă înveseleşte şi mai mult, spunându-mi că n-are nici cea mai vagă idee când va ajunge respectiva maşină.
Deja e prea mult, astfel că solicit să vorbesc cu un superior. Imposibil. Omul e ocupat, nu poate veni la telefon, nu-l pot suna eu mai târziu – cel mult să-mi las numărul de telefon şi să revină el în câteva minute.
Ora 21.00 – aceleaşi decoruri, aceleaşi personaje, minus Elisabeta Lipă – care a intrat în aeroport.
Bineînţeles, telefonul n-a mai sunat. În disperare de cauză, caut să negociez cu un taximetrist cursa până la hotel. Imposibil – băieţii nu înţeleg româneşte (sau orice altă limbă) decât de la 80 RON în sus. Absurd. Reîncerc la hotel, dar tanti are altceva mai bun de făcut decât să-mi ducă mie grija.
Ora 21.05 – aceleaşi decoruri, dar pe care eu le văd tot mai roşiatice prin ochii-mi injectaţi.
Miracol – tanti de la hotel răspunde. Pe manager îl doare în continuare în dos de mine îl reţin mai departe probleme urgente, dar cealaltă maşină trebuie să ajungă în zece minute.
Ora 21.20 – aceleaşi decoruri, plus microbuzul la care nu mai spera nimeni.
Şoferul, un tip extrem de volubil, se cruceşte sincer când aude că aştept în aeroport de-o oră şi e clar de la o poştă că el n-are nicio vină. Îi răspund că sunt mult prea nervos ca să port o conversaţie – să nu mi-o ia în nume de rău, dar nu vreau să mă descarc pe el. Omul îşi vede de treaba lui şi în câteva minute suntem la hotel.
În faţa recepţiei, un tip costumat mă aşteaptă zâmbitor. Mă măsoară din ochi de cum intru pe uşa glisantă, dar nu schiţează nici cel mai mic gest de întâmpinare. Eu sunt cel nevoit să întindă mâna (gest complet neavenit, dată fiind diferenţa de vârstă în favoarea lui şi postura de gazdă) şi să iniţieze discuţia:
Spuneţi-mi, vă rog, cum e posibil ca un zbor Viena-Bucureşti să dureze o oră şi zece minute, iar un transfer de la aeroport la hotel, între care nu este mai mult de un kilometru în linie dreaptă, să dureze mai mult?
Începe o bâiguială învelită în cuvinte frumoase, din care eu ar trebui să înţeleg că am avut ghinionul de pe lume şi am nimerit fix în singurul moment din istoria hotelului în care mecanismul transferului (de) la aeroport n-a funcţionat. Nu sunt absurd, sunt gata să accept şi aşa ceva, când omul îşi dezvăluie piesa de rezistenţă:
Credeţi-mă, primul meu impuls a fost să mă urc într-o maşină şi să vin personal să vă iau.
Proastă mişcare, să-ţi afirmi disponibilitatea la efort când, nici cu zece minute în urmă, susţineai că eşti atât de ocupat încât nici la telefon nu puteai vorbi… Îi dau de înţeles că nu sunt interesat deloc de impulsurile care circulă prin hotel, cât de rezultatul final pe care îl resimt ca şi client.
Da, dar ăsta e un serviciu pe care hotelul nostru îl oferă 24 din 24, în mod gratuit
Apasă pe ultimul cuvânt, ca eu să mă prind şi să zic mersi c-am ajuns când am ajuns – şi fără bani.
Ştiţi, aşa cum eu nu v-aş servi la masă lături, pe motiv că sunt gratis, nici pentru dumneavoastră gratuitea nu este un argument ca să livraţi prost un serviciu pe care singuri îl promovaţi ca fiind bun… Dacă aveţi o problemă de orice natură în prestarea lui, renunţaţi la el şi măcar ştim una şi bună.
Nu, serviciul este impecabil, dar mai apar şi erori.
De ce să apară erori? Înainte de a pleca, v-am oferit toate datele de zbor, inclusiv ora de aterizare, însă recepţionerul dumneavoastră a susţinut ferm că nu este nevoie şi că un telefon cu 10-15 minute înainte este suficient… Ba eu v-am sunat încă de la formalităţile de intrare în ţară, tocmai ca să aveţi mai mult timp…
Fac o pauză, după care mă cuprinde un râs rece. Tipul mă priveşte tâmp, aşa că-i explic:
Râd pentru că unul dintre taximetriştii de la aeroport, auzind lamentările mele în telefon cu colega aici de faţă, mi-a spus că trebuia să sun încă dinainte de a decola din Viena…
Ochii omului se aprind:
Păi, are dreptate. Să ne fi sunat de dincolo, de pe aeroport, poate era mai bine.
Deci eu am vrut să programez transferul de-acum cinci zile şi tu nu m-ai lăsat, iar acum îmi spui că trebuia să fi sunat cu câteva ore înainte. Şi pe banii mei – pentru serviciul pe care tu te lauzi că-l oferi gratuit. De ce? De ce să fac TOT EU ceva? De ce să nu faci TU, care recunoşti singur că ai o problemă?
Eu v-aş sugera să reveniţi asupra acestei afirmaţii – mai târziu, când poate o să înţelegeţi că aveţi o problemă şi n-o puteţi proiecta asupra clientului deja afectat de ea… Iar până atunci, eu vă mai spun doar atât: este a doua oară când apelez la Hotel Rin (chiar şi colegul de la recepţie a remarcat, la check-out-ul din 21, că sunt un client mai vechi) şi a doua oară când rămân blocat pe aeroport din cauza problemelor de transfer. Vă asigur că nu voi mai fi prin zonă şi a treia oară.
Eu sunt convins că veţi mai reveni.
Pentru mine, să depind de cineva îmi creează o stare de disconfort maxim. Dar să depind de cineva care nu prezintă încredere este intolerabilSunt convins că, în lipsa unei urgenţe, nu ne vom mai vedea pe-aici…
Ar mai fi ceva de spus?
Welcome to Românica…

Comments

  1. 1. Pai, concret, mai exista si alte hoteluri pe acolo care ofera acest tip de servicii decat acest Rin Express ?

    2. De ce nu faci un copy-paste de pe acest articol si sa il trimiti ca o scrisoare, fie electronica, fie tiparita pe hartie fratilor Ionut si Robert Negoita, owneri ai Grupului Rin ? (Ca cine e CEO, sau Director General pe intreaga divizia hoteluri, nu doar asa manager singur de hotel individual, daca o exista vreunul, e imposibil de aflat de pe site.) Una din adresele e-mail sau postale de serviciu ale dl Robert Negoita pot fi usor gasite deoarece dansul este primarul PSD recent ales al sect 3 Bucuresti. Se poate face si aluzie la Premiul de Business castigat de dansul din partea Business Press + Premiul Think Big pt tinerii manageri de business de top din partea Business Press Magazin. (Macar poate iti trimite un cupon de reducere 15 % pt o noapte viitoare la acel hotel, daca nu mai ai vreo alta alternativa in preajma…)

    1. Zau, eu chiar ma asteptam la un articol de prezentare interesant despre orasul Viena, pt ca mama chiar recent mi-a recomandat sa-l vizitez turistic, dar nu stiu de ce pt ca nu mi-a precizat, plus eu simt ca nu am nici in clin nici in maneca cu acest oras, (pe care l-am vizitat in treacat cand eram mai mic si tin minte parcul central cu statuia d-lui Johann Strauss fiul si tin minte ca mi s-a parut un parc relativ curat si normal si probabil bun de plimbat in treacat pe acolo bebelusi si copii mici si cam atata, nici macar statuia nu mi s-a parut cine stie ce), dar poate ca gaseam sa ma agat de ceva daca il descriai tu asa frumos ca de obicei…de cand caut si eu o prezentare ca lumea care sa ma impresioneze despre acest oras, care sa contina si altceva decat statisticile care il demonstreaza cel mai sau unul din cele mai misto orase pt trait (nu stiu daca si de vizitat turistic, ca nu prea zice) din Europa sau doar exclamatii de tip “a, cel mai misto oras ! trebuie neaparat sa-l vizitezi/re-vizitezi, sau sa te muti acolo, etc”

      (Poate l-ai prezentat deja mai devreme dar nu citisem eu acel articol.)

    2. Mai, omule, da' grabit mai esti – si cu povestea lui Dragos, si cu Viena… Ai rabdare, ca ajungem si acolo.

      Principalul motiv pentru care n-am scris inca nimic despre Viena este faptul ca n-am avut timp sa descarc pozele pe laptop.

      P.S. Cat despre scrisoarea catre cei de la RIN, am avut grija sa-mi verbalizez extrem de clar toate nemultumirile catre managerul acela (n-am redat aici toata discutia, fiindca ar fi iesit o insemnare prea luuuunga).

  2. Alfa-Ursul meu a avut sediul firmei in Hotelul Rin, asa ca stiu despre limitele nesimtirii lor, limite care tind la infinit, desigur. Stiu ca nu ajuta cu nimic, dar sunt porcalani in aspecte mult mai grave, motiv pentru care hotelul este gol mai tot timpul. Ce-i mai grav e ca sunt si aroganti, ca si cum noi ar trebui sa le pupam picioarele ca ne ofera niste servicii execrabile la un pret deloc decent (nu ma refer la cazul tau aici 😀 ).

    1. Experienta mea cu lantul RIN se reduce strict la locatia din Otopeni. Poate in alte locuri e total altfel, insa eu nu mai am de gand sa apelez la ei in situatii dintr-astea, de tranzit.

  3. Intreb si eu ca omul care sta la tara. Cu piciorul nu se putea? Daca zici ca era aproape. Eu n-as fi avut rabdarea ta, imi luam fata in spinare si dus eram. Desi probabil eu ii dadeam la taximetrist numai sa ma vad dracului acasa. Ma rog, daca eram singur n-as fi dat idiotului, pe jos o luam. Cu o femeie insa e alta treaba si dau.

    1. Si eu m-am gandit la varianta per pedes – insa aveam de carat un troller (nu foarte usor) pana la soseaua principala, apoi trebuia sa ma indepartez vreo doua sute de metri, ca sa ajung la o pasarela, dupa care – odata escaladata pasarela – sa ma indrept spre hotel.

      Din grija pentru troller si suvenirurile din el – pas.

    2. De la hotel pe partea opusa,dacă mai mergeai puţin, poate încă 100 metri, nu ştiu să estimez, era şi trecere de pietoni. Special m-am uitat în seara asta, amintindu-mi de articolul tău. Dar te complicai, că trebuia să te şi întorci spre hotel.

  4. Chiar si cu trollerul plin de suveniruri, impulsiva cum sunt ii ziceam vreo doua aleia la telefon, apoi ma grabeam sa ajung la ea, sa ii spun verde in fata, ei, neamului ei, directorului si cui se mai nimerea. :))

    1. Stii ce e mai patetic decat un turist lasat de caruta, sa-si traga bagajele dupa el pe marginea soselei?… Acelasi turist, facand acelasi lucru si dracuind pe deasupra.
      :)))

    1. Asta mi l-au recomandat cei de la agentia de turism care ma duce pe mine aiurea. Dar fii fara grija ca le-am dat feedback pe indelete si oamenii au ramas, si ei, cu gura cascata.

  5. @Rata & Andreea Toma: in oricare alta circumstanta, daca aveam un bagaj mai light, nici nu mai stateam la discutii: o luam la picior si direct in paru' lu' tanti de la receptie ma opream.

    Dar cand vii dintr-o tara civilizata si prima experienta din Romania este sa fii luat de prost, parca nu-ti mai convine…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *