Sângele albastru al întunericului

N-o cunosc pe regina Marii Britanii şi nici măcar n-am pus vreodată piciorul în insulă – încă. Dar cu toate astea, în mine curge un sânge albastru.
Iubesc Anglia necondiţionat. De la peisajele sălbatice ale coastelor ei izolate, până la chips-urile de pe străzile londoneze; de la imposibilul trafic pe partea stângă, până la misticismul tumulilor de la Stonehenge; de la umorul englezesc, sec, până la campionul de F1, Damon Hill; şi de la renumitul ceai până la fotbalul britanic.

Da, mai ales fotbalul…
Prima echipă “mai de doamne ajută” de care am auzit a fost Manchester United. Şi, vorba englezului, it stuck. Deja-vu-ul cu o altăechipă (alb-)roşie era prea mare ca să nu mă acapareze cu totul. Prin Man. United am descoperit măreţia acestui sport [vezi meciurile de vis din Liga Campionilor dintre United şi Real Madrid], dar şi celelalte echipe ale Albionului. Pentru că, ori de câte ori Manchester pierde într-o competiţie internaţională, susţinerea mea se îndreaptă necondiţionat către alţi cavaleri ai reginei rămaşi în luptă, indiferent de nume sau culoare. Regina este numai una şi toţi sunt(em)ai reginei.
Ca aseară, la finala Champions League 2012, pe care am urmărit-o într-o atmosferă fantastică, un private showing, într-una dintre sălile de la Cinema City. Am fost unul dintre cele câteva puncte albastre pierdute într-o mare roşie, germanică. Era imposibil să nu ţin cu Chelsea, din trei motive foarte întemeiate şi extrem de subiective: pentru că sunt englezi, pentru că aproape nimeni nu le-a dat nicio şansă – chiar şi după ce au eliminat-o pe Barcelona – şi pentru că mi-au adus aminte de finala din 1999, când Manchester United le-a furat practic, de sub nas, trofeul aceloraşi germani de la Bayern, câştigând meciul cu două goluri înscrise când nimeni nu mai credea, în ultimele trei-patru minute de joc.

Şi a meritat. Am tremurat până în ultima clipă, dar Chelsea a dovedit o concentrare mai mare. Dacă Bayern s-a jucat cu ocaziile, ratând agonizant, londonezii au profitat de fiecare clipă de respiro şi au strâns din dinţi, crezând în şansa lor chiar şi după golul primit în ultimele zece minute ale timpului de joc (regulamentar), chiar şi după ce arbitrul a fluierat penalty în debutul primei reprize de prelungiri, şi chiar şi după ce au ratat prima lovitură de la 11 metri.
A fost o seară grozavă, cu fotbal de calitate, cu bere bună – germană! – şi cu umor englezesc: Fotbalul este un sport simplu, în care 22 de oameni aleargă după o minge preţ de 90120 de minute, iar la final germanii câştigă. Nu mai este cazul de-acum încolo. (Gary Linecker)

Comments

  1. Tot despre fotbal… :((
    Ma leg si eu de inceputul postarii, ca sa las un semn ca am trecut pe la tine. Mie inca imi place Romania, desi daca as putea, si maine as fugi de aici. :))

  2. Eu am tinut cu Bayern :(. Evident au pierdut. Nici n-am vrut sa mai stiu de meciuri inca de dinainte de semifinale. Ca am facut eu o statistica care arata clar ca-i daunator sa incurajez eu o echipa… La fel si la Europene 2008…cat n-am vazut eu nici un meci al Rusiei (nici nu voiam sa stiu, pentru celelalte echipe n-am ratat unul..) au castigat. Cand n-am mai rezistat si m-am uitat..i-a luat dracu’. Asa ca eu am decis ca e cazul sa nu ma mai intereseze fotbalul..da’ nu pot :(. E mai presus de mine.

  3. daca-ti zic ca nu m-am uitat la meci, ma crezi? eu care de obicei nu ratez nici meciuri mai putin importante… am vrut sa bata nemtii dar am avut un feeling 🙁
    am mers la stanleybet am pus niste ”marunti” pe victorie chelsea, am revenit acasa si m-am uitat la 2 filme aiurea

    cand am terminat de vazut filmele au inceput penalty-urile… asa ca am mers sa-mi iau o bere 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *