Simbolul pierdut

The Lost Symbol – Dan Brown (2009)
De vreo două săptămâni îmi propun să scriu despre o carte pe care am terminat-o (de citit) de curând. Şi acum, când am găsit şi eu un moment de inspiraţie, s-a schimbat cartea… Ceea ce nu e chiar rău, zic eu, dată fiind direcţia pe care a luat-o discuţia pe seama ultimului articol din Cronică.

Acum câteva zile, mai precis sâmbătă, 21 iulie, am descoperit în biblioteca alor mei o carte ce mi-a amintit de interesul – odată ardent – al lui taică-miu pentru extratereştri, paranormal şi lucruri “ciudate”. Aşa că mi-am zis De ce nu?
Alegerile mele literare descriu mai degrabă un gust eclectic. De la Biblie, trecând prin Ulise al lui James Joyce, până la universul fascinant al Dunei creeate de Frank Herbert şi Monoloagele vaginului – numeroase teme şi subiecte mi-au trezit interesul. Prin urmare, lectura Simbolului pierdut, mai ales într-un moment de relaxare a entuziasmului şi, deopotrivă, a controversei stârnite de Codul lui Da Vinci şi Îngeri şi demoni (includ aici şi dimensiunea cinematografică a fenomenului, căci, după filmele din 2006 şi 2009, ecranizarea Simbolului pierdut este deocamdată un zvon mai mult sau mai puţin întemeiat), nu pare o alegere bizară, cât mai degrabă o schimbare de ritm.
Din punctul meu de vedere, marele atu al cărţilor lui Dan Brown este ritmul. Atât în cazul volumului de faţă, cât şi al Codului lui Da Vinci sau al Fortăreţei digitale (titlurile pe care le-am citit şi care, adăugându-le Îngeri şi demoni şi Conspiraţia îl definesc pe scriitorul Dan Brown), trecerea de la prima pagină la ultima este o cursă continuă printre provocări de ordin mistic şi religios.
Dacă reuşeşti să ţii pasul cu naraţiunea şi întorsăturile de situaţie, ai timp să priveşti şi la materialul din care acestea sunt construite – unul deloc spectaculos. Stilul este simplu, accesibil oricui, personajele sunt unidimensionale (nu există oscilaţii între bine şi rău, poziţiile sunt clare de la început, lucrurile sunt albe sau negre; chiar şi profesorul Langdon, construit în tuşa sceptică a individului iluminat, capabil să cântărească informaţii multiple, este plasat de la început şi niciodată scos din nişa gri a neîncrederii omului de ştiinţă), decorurile preluate din lumea de zi cu zi. Dan Brown nu creează nimic. El doar leagă informaţii aparent disparate într-un conţinut aparent unitar.
Şi-atunci, pentru ce să citeşti Dan Brown?
În primul rând, pentru că, în convingerea mea, cartea este întotdeauna de preferat filmului. Iar să citeşti volumele lui Brown, pagină cu pagină, e ca şi cum ai vedea filmele lui Ron Howard, cadru cu cadru… Finalul din Simbolul pierdut oferă o argumentaţie grozavă a importanţei cărţilor (chiar dacă sunt vizate mai mult marile tomuri religioase ale omenirii).
În al doilea rând, pentru că nu iese fum fără foc. Scrierile lui Dan Brown sunt o provocare serioasă pentru cei care consideră că au înţeles conceptele de religie, dumnezeu şi om. Fără pretenţia unor lucrări de specialitate, romanele “browniene” pun accentul pe câteva întrebări al căror răspuns omenirea l-a înecat de multe ori în violenţă şi vărsare de sânge.
Şi, în al treilea rând, pentru inspiraţie. Pentru un pasionat, lectura lui Brown nu se încheie odată cu ultima pagină. Sunt atâtea referinţe şi atâtea trimiteri – de ordin religios, ştiinţific, turistic – încât adepţii teoriei conspiraţiei vor găsi noi repere în căutărilelor, exploratorii vor afla despre potenţialul nedescoperit al unor locuri aparent banale, credincioşii vor prelua noi teme de gândire.
De unul singur, Simbolul pierdut al lui Dan Brown nu e cine ştie ce. Dar pus într-un context universal, te poate face să răspunzi Da la întrebarea De ce nu?

Comments

  1. E mai misto decat Uragan deasupra Europei de dl Vintila Corbul ? Intreb chiar sincer, nu la misto, pt ca eu in mod real nu am citit prea multe romane din astea istorice romantate si singurul care mi-a venit in minte si tin minte ca mni-a placut a fost asta Uragan deasupra Europei. Si eram curios daca si Dan Brown scrie in acelasi fel captivant, in care abia astepti sa vezi ce se intampla plus incepi sa tii cu personajele respective pe care poti sa ti le inchipui asa ff colorat, desi nu extraordinar de nuantat, cam ca niste caractere obisnuite cinematografice intr-un fel, plus cu destule informatii legate de chestii istorice reale, nu doar total fantezie (asa cum scrie minunat si d-na Barbara Cartland, de ex, dar e un cu totul alt gen, e de romanta istorica, nu de istorie romantata, si veridicitatea istorica se limiteaza mai mult la stilul de haine purtate si la descrierea locatiei decat la personajele descrise in acele carti care sunt total fictive…mie mi-au placut si cartile astea…o iubesc si o admir pe d-na Barbara Cartland, si am avut chiar crush adolescentin pe fiica ei, Raine, pe care am vazut-o intr-o poza o data, pe cand avea 17 ani si era inaintea unui bal de debutante, intr-o carte veche…d-na Barbara Cartland a decedat in anul 2000, dar Raine, contesa de Spencer, traieste si va implini 83 de ani in septembrie…nu am gasit pe nicaieri de atunci acea poza a lui Raine de cand avea ea 17 ani, si cand a crescut mai mare nu a mai fost asa frumoasa, spre deosebire de mama ei care mie mi s-a parut chiar mai atragatoare la batranete decat cand era tanara…d-na Barbara Cartland a scris si o carte despre dragostea dintre regele Carol II si Magda Lupescu, nu a scris numai despre personaje total fictive, dar uneori a scris si despre personaje adevarate in posibile situatii fictive, dar cu ff mare talent).

    Sorry pt divagatie, dar mi-a fost efectiv imposibil sa nu imi amintesc de cartile d-nei Barbara Cartland (si mai ales de fotografia fiicei ei, Raine), pe care le-am citit la 14 ani, cam la aceeasi varsta ca si Uragan deasupra Europei.

    1. Nu l-am citit pe Vintila Corbul (inca), dar sunt convins ca Brown nici nu se compara cu el. Pentru ca Brown nu scrie romane istorice. El doar compileaza o suita de informatii intr-o fictiune actualizata.

  2. Il iubesc pe Dan Brown. Nici nu ma intereseaza cu cine se compara si cu cine nu……Il iau in concediu, in tren, in rucsac
    De fapt il luam ca am cam terminat de citit cartile lui
    Asa ca orice recomandare care are ritm si mister…..este binevenita

  3. Nu l-am citit pe Brown. Nici nu am incercat. Dar asta nu inseamna nimic. Un lucru am incercat. Atunci cand a aparut filmul dupa cartea lui, “Codul…”, am vrut sa-l vad. L-am vazut partial fiindca m-a plictisit, pe mademoiselle Tautou nu o agream deloc deja…asa ca nu cred ca voi incerca sa citesc ceva scris de el vreodata. Dar am spus, asta nu inseamna nimic…si o spun sperand ca acea carte e ceva mai buna decat filmul…

  4. Am citit “Codul lui Da Vinci in italiana. Este singura carte scrisa de Brown pe care am citit-o, iar acum sunt ocupata pana peste cap cu “Furnicile” lui Bernard Werber. :))
    Dar am notat. 😉

  5. codul lui da vinci…tot ce a facut dan brouwn a fost sa preia ideile si munca lui Umberto Eeco din PENDULUL LUI FOUCAULT. Eco scrie din placere, brown ca sa faca bani. Dixit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *