Singură acasă

primeart_258Sunt surprins de uimirea oamenilor atunci când primesc telefoane de la companii de cercetare de piaţă, ori vânzători de credite şi asigurări de tot felul. Mulţi nu înţeleg cum apelantul nevăzut de la celălalt capăt al “firului” [dacă se mai îndoia cineva că trăim în epoca vitezei şi a (tehnologiei) informaţiei, iată o situaţie cât se poate de concludentă: limba a rămas în urma progresului tehnologic, oamenii renunţând de mult la fire – în accepţiunea clasică, palpabilă a termenului – pentru a comunica unii cu alţii] a ales fix acel număr, cunoscând chiar şi numele persoanei care a răspuns la telefon. Similar, mă pufneşte râsul când văd la televizor vreo dispută aprigă pe subiectul a nu-ştiu-câte-sute-ori-mii de voturi validate din pix, în baza unor CNP-uri apărute din senin pe listele vreunui scrutin.

Toată lumea sare-n sus şi strigă Hoţii! când vine vorba de datele personale, fără să se mai gândească la câte tombole şi concursuri au participat completând într-un talon măcar numele, adresa, telefonul şi e-mail-ul. Ca să nu mai spun de vraful de hârtii pe care le completăm pentru furnizorii de utilităţi, asiguratori, bănci, agenţii de turism etc., când povestim cu seninătate, negru pe alb, despre tot ce ni se cere.

În asemenea situaţii, mulţi ar spune că sunt păcăliţi, că nu le-a spus nimeni că, de la furnizorul de cablu, datele lor vor ajunge pe listele vreunui call-center care face un sondaj despre viteza de creştere a ierbii în mediul urban. Adevărul e că [în teancurile de hârtii pe care le semnăm cu ochii larg închişi şi cu inima uşoară se regăseşte pe undeva o clauză privind procesarea datelor personale de către entitatea cu pricina, dar nimeni nu-i dă vreo atenţie] ne place să fim minţiţi. Ne plac mirajele şi am fi dispuşi să renunţăm la tot pentru iluzia că suntem mai aproape de fericire. Unii îşi dau leafa, alţii vând din casă, alţii o dau şi pe mama din casă. Exemple?… Alegeţi voi, de la jocurile de noroc, la Caritas şi FNI, de la păcănele până la premiile fabuloase născocite de vreun puşcăriaş mai ager, care a înţeles că românul poate fi prostit uşor, dacă ai suficientă imaginaţie.

Bottom line, oamenii se agită de mama focului când le este încălcată intimitatea sau proprietatea, dar ei sunt primii care renunţă la ele.

Ultimul şi cel mai sugestiv exemplu – eu, autorul expozeului cu tentă critică de mai sus, care astăzi şi-a lăsat “lucrul” cel mai de preţ de pe lume în mâinile unui străin.

Într-o formulare ceva mai blândă, astăzi a fost prima zi în care Flippy a rămas singură acasă cu Mrs. B., bona ei. Femeia a intrat pe uşă şi, un sfert de oră mai târziu, zâmbitor, i-am pus într-o mână cheile de la casă şi în cealaltă copilul.

Ca să nu existe dubii [şi nici etichete de părinte iresponsabil], nu e nici prima, nici a doua zi, când Flippy şi Mrs. B petrec timp împreună. Dar, orişicât, senzaţia pe care am încercat-o ieşind din bloc după ce-am lăsat un pui de om de nici un an în grija unui virtual necunoscut a fost extrem de bizară.

* * *

Disclaimer. Ca să respectăm adevărul istoric, trebuie ştiut că, între Flippy şi Mrs. B, conexiunea s-a realizat din prima clipă, când puiul de om i-a răspuns adultului nou-intrat în viaţa ei cu un zâmbet larg şi ştirb.

Comments

  1. Dar, totusi, nu ai instalat camera de filmat/supravegheat in casa ?! (Sper sa nu se supere d-na B, dar mi-a fost imposibil sa nu dezvolt niste palpitatii de anxietate. Plus vad ca tu primul lucru pe care l-ai facut cand ai iesit din casa asa cat de cat independent a fost sa te duci la film, si inca la mall intr-un anturaj/mediu necorespunzator, in articolul anterior, nu la serviciu !)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *