Spiritul stins al Crăciunului

fading-tree-with-motionLa început [demult, când bunicii mai împodobeau bradul de Crăciun, cu becuri ca nişte stele multicolore, cu vârfurile rupte de generaţiile care le-au dat jos de pe cer şi le-au aprins printre cetini] a fost Moş Gerilă. Înalt, înroşit de ger şi albit de vremuri, îl suspectam a fi chiar bunicu’ Gică, însă gândul n-apuca să se-nchege şi, prea slab în faţa tentaţiei sacului plin de cadouri, se risipea ca o boare.

Apoi nişte oameni au ieşit în stradă, au strigat şi au căzut sub gloanţe – iar Moş Gerilă a dispărut, lăsându-i locul lui Moş Crăciun. Asta a însemnat, în primul rând, Revoluţia, pentru un copil de patru ani şi (aproape) nouă luni: izgonirea completă, până şi din amintiri (Gata, Moş Gerilă nu mai este, nu mai vorbim despre el), a vechiului moş, împreună cu deziluzia dispariţiei pionierilor, în rândurile cărora mă pregăteam să intru.

Dar Moş Crăciun n-a avut o soartă prea fericită. După vreun an sau doi, a rămas şi fără straiele roşii, şi fără barba ninsă, şi fără sacul doldora de cadouri. În schimb, niciun an nu era cu adevărat consumat dacă nu ne strângeam, de Ajun, în jurul bunicului Gică – iar acesta, înconjurat de plase şi pungi doldora de pachete, împărţea fiecăruia răsplata unui an plin de trudă sau, după caz, de pozne.

Şi parcă era mai frumos aşa. Am înţeles, fără să-mi explice nimeni, de parcă ar fi fost cel mai banal lucru din lume [aşa cum cele mai ciudate enigme – Când îţi dai seama că trebuie să schimbi viteza la maşină?, sau cele mai ardente mistere – Cum e să fii cu o fată? au cele mai fireşti răspunsuri din lume], că sărbătoarea Crăciunului e mai puţin despre brazi încărcaţi şi saci burduşiţi, şi mai mult despre o stare de spirit, atinsă numai alături de cei dragi.

La urma urmei, când podoabele se transformă tot mai mult în kitsch-uri, când brazii dispar, mistuiţi de focul negustorilor de fericire, când zăpada dispare şi ea, topită de focul soarelui tot mai fierbinte, tot ceea ce rămâne este familia.

…M-am oprit din scris şi privesc în jur. Îmi caut rădăcinile, îmi caut familia. M. se odihneşte pe perna rece, de piatră, a unui mormânt… Lângă, sufletul ei pereche, ca o statuie – vie, ce roboteşte necontenit în jurul monumentului, în cimitirul pustiu care i-a devenit, parcă, a doua casă – dar totuşi o statuie, cu sufletul încremenit într-o dup-amiază caldă, când sufletul i s-a stins… Ceva mai încolo, părinţii, pentru care lumea nu mai are prea mult sens, de când, îngropându-şi fata, au sfârşit ceea ce ei doar trebuiau să înceapă… Mai departe, sub o coastă de pădure, copilul cel mic, forţat de împrejurări să-şi încropească o altă familie, printre străini… Şi mai departe, o soră purtată de valurile vieţii în ape nesigure… În sfârşit, răzvrătit ca întotdeauna, fiul cel mare, care încă vrea să mai creadă în oameni şi în lumini sclipind în întuneric…

Aş vrea să reîncep să scriu, dar nu mai pot scrie despre Crăciun. Căci el este o sărbătoare a spiritului, iar eu nu sunt deloc in high spirits.

Comments

  1. Fiul cel mare se va reinventa, va lupta pentru viata si va redescoperi intr-un final frumusetea acestei sarbatori.
    PS: Iti inteleg nevoia de schimbare, dar tema asta parca nu ti se potriveste.

    1. Momentan simt nevoia de ceva simplu, in linii si colturi, fara prea multe desene si culori. Lipsa header-ului nu se pune, e o surpriza pe care mi-a facut-o tema de WordPress cand am actualizat-o…

  2. În cazul meu, după moartea lui Moș Gerilă, a murit încet, încet, și spiritul Crăciunului. A reînviat acum 6 ani, odată cu apariția lui G. A urmat o perioadă în care am redescoperit farmecul Crăciunului, așa cum era când eram copil. Acum însă, am un sentiment confuz, care oscilează între bucuria Crăciunului și tristețea că cineva nu va mai fi niciodată printre noi…

  3. La noi in casa mama i-a spus mereu Mos Craciun, tata era mai prudent si stia ca trebuie sa fi auzit eu si de Mos Gerila la gradinita si de Mos Craciun acasa, si nu voia sa nege in fata mea nici autoritatea lui mama, nici autoritatea d-nei invatatoare, asa ca el zicea mai vag, doar “Mosul” !

    1. Nici mama nu o facea din cine stie ce dizidenta sau cu dorinta de a submina autoritatea d-nei invatatoare, ci pt ca era ff clar pt ea ca ea, mama, are o pozitie ierarhica superioara fata de d-na invatatoare, asa ca ei ii este permis oricand sa zica cum vrea !

      1. In capul meu era varza oricum, iar dupa ce am inceput sa invat si franceza pe la 6 ani si engleza pe la 8, il chema si Pere Noel, si ulterior si Santa Claus, asa ca a devenit si mai varza, si nici nu-mi mai pasa cum ii zicea, numai sa vina odata !

        1. Primul cadou pe care il tin eu minte a fost o carte de povesti de dimensiuni octavo, (cu pagina usor mai ingusta decat A4, si lungimeam cam ca o foaie A4), cu coperta tare, cu un fond alb si un chenar aurit, si cu nu mai tin minte ce imagine colorata cu ceva rosu si galben si parca putin verde…albastru parca nu tin minte sa fi fost…habar nu am nici numele autorului sau ce fel de povesti erau, dar stiu ca erau povesti multiple, nu era o carte cu o singura poveste intinsa pe mai multe capitole, pt ca m-am uitat la Cuprins…si tin minte ca m-am bucurat ff tare, dar am fost si speriat pt ca nu stiam daca ma voi pricepe sa o citesc, pt ca abia invatasem sa citesc in vara si toamna aia cand am implinit 5 ani in septembrie, dar totusi m-am simtit recunoscator pt increderea acordata ! Si acum eu cand intru intr-o librarie si aleg vreo carte pt inspectie, efectiv ma uit la ea dupa aproape exact acelasi ritual in aceeasi ordine ca si atunci, la dimensiuni, coperta, apoi acum ma uit si in interior la anul scrierii povestii si publicare si editura, si la Cuprins, etc, adica autorul si mai ales continutul raman chiar la urma, atat ca interes cat si ca preferinte de posibila alegere…de multe ori nici nu ajung la faza aia de examinat cine e autorul sau ce scrie el in carte, si efectiv pun cartea la loc pt ca am eliminat-o bazata pe primele criterii de eliminare. Si uite cum se naste si se formeaza un fetish ! Chiar ma gandesc ca probabil “mecanismul” e identic si in cazul celor mai explicit sexuale !

          1. Pt fetishul meu legat de materiale tiparite, deci, Mos Craciun e de vina ! Acum trebuie sa aflu cine o fi de vina pt fetishul meu pt incaltaminte si accesorii de piele…trebuie sa incerc sa-mi aduc aminte ce mi-o fi placut mie prima oara la primele mele ghete pe care nici macar nu am cum sa le tin minte…aa, Mos Nicolae, mai mult ca sigur ! Pt accesoriile de piele stiu sigur ca tata e de vina din cauza primului ghiozdan de scoala pe care mi l-a facut cadou…ce catarame, ce curele, ce calitate de piele, ce culoare ocru…

            Habar nu am de ce lumea tinde sa dea mereu vina pe mame pt tot felul de ciudatenii ale copiilor lor !

          2. Dar NU, nici tata nu e de vina, pt ca tin minte ca acel ghiozdan doar a confirmat la un nivel superior ce simteam eu deja in sinea mea…cred ca BUNICUL a fost de vina, pt ca aveam in casa un aparat de fotografiat Smena intr-o caseta de piele cu o curea lunga de tot tot de piele de culoare brun roscat, si stiu ca nu aveam voie sa o inspectez nesupravegheat, sa o deschid si sa o inchid de la un nasture de tip capsa deosebit de interesanta invelita pe deasupra tot in piele, plus avea un orificiu la baza pe unde se putea rasuci un butonel…desi am atins-o pana la urma pe furis, cand eram o data singur si bunica motaia pe undeva, si m-am simtit la fel de superlativ de placut, dar desigur si anxios in acelasi timp…dar nu pot sa zic ca bunicul era de vina, pt ca el doar mi-a zis sa nu pun mana pe ea cand nu era un adult acolo langa mine…eu sunt de vina + URSSS-ul care a manufacturat acele camere fotografice la fabrica Lomo din Leningrad + comunistii importatori ai pactului de la Varsovia !

          3. Oare o fi fost o idee de design initial nemteasca furata de sovieticii victoriosi dupa cel de-al 2-lea razboi mondial…ca aceste camere au inceput sa se manufactureze de Lomo abia in 1953 ?!

  4. Dar cine stie cum va fi si peste alti cativa ani? Poate ca va disparea Mos Craciun cu totul si-o sa apara un altul, mult mai tehnologizat. E uneori trist sa vad copii, de 6 sau 7 ani, care-si doresc pc si tableta. Eu la varstele astea imi doream trenulete, masinute cu telecomanda si cutii de bomboane cat sa-mi ajunga sa dau la toata gradinita. Eh, vremuri…

  5. Pe Mos Craciun original, cel cu biroul la Korvatunturi, in Laponia finlandeza, (nu Mos Nicolae cel din Turcia), il chema “omul capra”, pt ca venea imbracat intr-o piele de capra, si mai mult fura mancarea sau cersea de mancare de la oameni + speria copiii, abia mai tarziu a inceput sa se urce calare pe o capra si sa si dea de mancare si alte cadouri la oameni si sa-i intrebe ceva mai politicos pe copii daca au fost cumva cuminti. Uite-l aici calare pe capra aducand in sfarsit si el ceva de mancare, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Santaandgoat.gif

  6. Daca n-as avea o bucurie deosebita in a impodobi bradul(naiba stie de ce, cred ca am eu o manie cu bijuurile si podoabele!) nu prea mi-ar placea Craciunul.Nu mai am copil mic sa umblu dupa cadouri, sa le ascund, sa incerc sa-l surprind cu ceva deosebit.De cand ne-am mutat la tara nu mai vin nici prietenii, sa nu ramana inzapeziti…E cam naspa sa tot auzi colinde si ho-ho-ho.

  7. Mda, iar vin eu cu opinia contrara. La mine nu s-a stins niciodata. Eu tot fac brad mare spre disperarea femeilor care n-au nimic de spus (mama era apoplectica prin adolescenta mea cand apaream, inca la ea in apartament, cu bradul imens si ii tranteam prostiile de pe mobile cu cracile). Il impodobesc cand zice traditia, cumpar cadouri cu mare incantare si vreau potol. Ba chiar, ca sa ma arat complet pervers, am pretentia sa sarbatorim si Craciunul meu nu numai asta Catolic. Adia mai serbam o data si in Ianuarie. :))

      1. Nu! Ca aia nu e sarbatoare religioasa si in toate cele nesfiinte pana si noi am trecut la Gregorian :P. Sarbii se prostesc de-a anul nou Sarbesc. Dar din cate stiu eu acolo e linia. Desi dracu’ stie Rusia e giganta si or fi zone unde se joaca si cu astea laice. Sau nah poate de curand sa fi fost preluata, dar “pe vremea mea” nu era decat asta normalu’ nefiind religios. 🙂

    1. La noi in casa mama era si ramane seful CEO al proiectului impodobitului bradului ! Mie mi-au fost impusi ani de zile de ucenicie de insirat ata pe globuri pana sa imi fie permis sa atarn si eu un globulet sau o decoratie unde voiam, si nici atunci nu nimeream ff corect, pt ca adesea mama imi sugera o alta locatie. Nu pot sa uit ce emotii am avut cand m-am mutat eu prima oara in propriul meu apartament si mi-am impodobit singur bradul prima oara, si a venit mama in inspectie. Am primit si atunci, ca si dintotdeauna, (nu numai de la mama, dar si de la scoala), calificativul mediocru de trecere echivalent cu “mda, merge si asa”.

      1. A mea era total indiferenta la aspect. Eu sarbatoream mai mult la mama prietenului meu Serghei (care ca si a ta era deitate fundamentala si prezida cu mana de fier si competent asupra sarbatorii). Dar voiam si eu brad al meu. Asa ca de foarte mic am prins ideea ca daca vreau ceva “imi fac”. Desigur initial n-a fost ideea mea, dar mama zicea mereu despre orice “vrei? fa-ti!” asadar la un moment dat m-am apucat sa-mi fac. Si nu m-am mai oprit. Bradul e marota mea. De fiecare data am cearta cu femeile din viata mea (in afara de mama lui Serghei) care femei, daca ar putea, mi-ar impune un brad mic. Eu nu. Eu iau mari si desi. Unde accept mici sunt in camerele conexe.

        1. Ideea asta cu “daca vrei, fa-ti” s-ar putea sa duca la niste chestii… hmm… sa zicem, bizare – daca intelegi unde bat 😀

  8. De vreo trei ani incoace m-a cam parasit spiritul Craciunului si pe mine. Iar mosul ala cu sacul plin de cadouri, sincer, nu stiu pe unde bantuie ca la mine n-a prea mai ajuns

  9. Si eu sunt fana a lui Mos Gerila 🙂 Am crescut cu el. N-am crezut in el…nici in Mos Craciun. Nici cand eram foarte mica. Habar n-am ce inseamna spiritul asta mult trambitat. Nu-l simt…nu l-am simtit niciodata. Pana acum cativa ani mai impodobeam bradul, asa, ca o rutina…acum nici atat.

    1. Pentru mine, o camera luminata de un brad impodobit are ceva… magic. Si cred in sentimentul acela de implinire pe care ti-l da bucuria cuiva care a primit un cadou. Insa anul asta e, dupa cum spunea cineva din familie, unul atipic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *