Steaua – Twente 0-1

O ultimă însemnare, înaintea unei scurte ieşiri la munte. În acest weekend vă las cu încheierea peripeţiilor din Deltă şi ne “revedem” aici, cel mai probabil, duminică seară… Am să mai hoinăresc pe blogurile voastre, în măsura în care timpul şi netul de pe mobil o vor permite.

De unde nu e nici Dumnezeu nu cere. Dar singurii care mai speră sunt suporterii.
Rezultatul partidei de-aseară era unul previzibil. Şi înainte ca steliştii să-mi sară-n cap pe motiv că Steaua este o echipă românească şi eu nu sunt patriot, am să completez spunând că jocul propriu-zis a fost poate, ultimul factor care a determinat scorul.
sursa: cristiandelcea.wordpress.com

Da, înfrângerea de-aseară este doar modul în care s-a spart un bulgăre de zăpadă care a început să se rostogolească de mult, de când oamenii “de bine” ai fotbalului românesc au priceput şi ei [fiindcă, la fel ca în multe alte cazuri, restul Europei (măcar un patriot… continental să fiu) a descoperit cu mult înaintea noastră uriaşul potenţial al acestui sport] cât de la îndemână poate fi să patronezi o echipă de fotbal. Mai speli un ban (şi-aşa am scăpat de banii hârtie şi acum, vorba aia, vreme rea – bancnota rezistă), mai apari pe la televizor să te eliberezi de toate frustrările, mai câştigi capital politic etc…
După oamenii “de bine”, a venit rândul jucătorilor de weekend să adune neuron cu neuron şi să întrevadă posibilitatea de a câştiga sume de bani colosale [raportat la nivelul de trai al ţărişoarei noastre triste, deoarece, în comparaţie cu echipele din afară, care într-adevăr reprezintă ceva la ei acolo, noi suntem un fel de pişu – şi ăla deshidratat] nefăcând mare lucru dându-se pur şi simplu în spectacol. Liga lui Mitică m-a învăţat cum un atacant poate trăi dintr-un singur gol un sezon întreg…
Şi fiindcă tot am zis de Mitică [Putea omul care ţine frâiele campionatului nostru amărât să aibă o poreclă mai elocventă de-atât?], să nu uităm de principiul care guvernează România şi, implicit, tentativa ei fotbalistică de mai bine de 20 de ani: Mircea, fă-te că lucrezi! Uite-aşa, echipele s-au făcut că joacă fotbal, câştigă campionate şi ajung în cupele europene (unde ni s-au scos repede fumurile din cap, de către nişte necunoscuţi care, în lipsă de altceva, aveau măcar ambiţie – meciul acela direct dintre Steaua şi Rapid din UEFA nu e decât excepţia care întăreşte regula), patronii de echipe s-au făcut că sunt interesaţi de fotbal şi nu de buzunarele proprii (vezi istoria efemeră, dar intensă, a Unirii Urziceni), conducătorii de ligă s-au făcut că-i preocupă viitorul acestui sport şi nu bunăstarea familiei (în consecinţă, în afara proiectelor celor doi “monştri” Hagi şi Gică Popescu, nu putem vorbi de iniţiative coerente la nivelul grupelor de juniori – pe când unele cluburi europene din asta trăiesc) şi, în general, toate organismele implicate în fenomenul sportiv s-au făcut că înţeleg despre ce este vorba…
Altfel nu-mi explic cum mega-ultra-super-stadionul Naţional Arena, cel gândit să fie inima vibrantă a României fotbalistice, nu este decât un tăpşan modernizat. S-a făcut atâta tam-tam pe marginea acestui proiect, care a devenit – la un moment dat – de interes public mai ceva decât fesele lui Boc [odată cu un stadion de top, speram, cumva, şi la renaşterea unei echipe româneşti de performanţă – fie ea naţională sau de club], încât la primul test important (remember meciul cu Franţa) a clacat cu succes. Am crezut, totuşi, că am învăţat ceva din circul tipic românesc care a urmat, însă, iată, la meciul ultimei speranţe de a scoate capul în lume, ne-am trezit cu o investiţie grandioasă, prima de acest fel cu acoperiş şi cu instalaţie de încălzire a terenului – amândouă nefuncţionale…
Iar un meci nu poate decurge altfel de cum l-ai pregătit. Un stadion modern, apărat de intemperii cu aceleaşi mijloace din Ghencea anilor ’80; un teren de antrenament desţelenit, cu chiu cu vai, de nişte puşcăriaşi; o echipă care crede că adevărata performanţă e să baţi la porţile Europei, nu să treci dincolo de ele; un patron care, de fiecare dată, ne promite marea cu sarea, dar ne dă la final doar acelaşi lup, cu acelaşi nărav – toate astea într-un context în care fotbalul, ca sport, este hăt, pe ultimul loc – toate astea nu puteau duce decât la un singur rezultat: înfrângerea. Şi ce înfrângere! Un singur gol, usturător, ca să ne arate că nici ei n-au fost cu mult mai breji. Ci doar atât cât să plece, după ultimul fluier, cu capul sus…
Singurii care n-au acceptat să se confunde cu această lume mediocră au fost suporterii. Ei întotdeauna au avut o lume a lor, aparte. Singurul regret este că apucăm atât de rar să vedem cât de frumoasă poate fi ea, de fapt: la fel de frumoasă precum chipul lui Neşu oglindit de mii de fiinţe calde, într-o lume albă şi rece.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *