The Double (2011)

Celui mai înverşunat vânător de spioni sovietici din timpul Războiului Rece (care se dovedeşte a fi chiar el the best Mother Russia has to offer) i se propune să facă echipă cu o tânără speranţă a intelligence-ului american – la rândul lui agent dublu. Ghici cine ce-i…
Un film cu un ritm susţinut, dezvoltat în jurul reminescenţelor fobiei roşii a Războiului Rece: un senator american este omorât, iar FBI-ul şi CIA-ul atribuie lovitura unui malefic spion rus, infiltrat pe teritoriul Statelor Unite şi reactivat. Mai multe n-are rost să vă spun despre ce se întâmplă; încă o frază pe lângă astea două paragrafe şi spoiler-ul e complet.
În schimb, am să vorbesc despre cum se întâmplă lucrurile – fiindcă The Double avea potenţialul de-a fi mult mai mult decât putem vedea pe ecrane. După cum spuneam, cine este ce?…
Şi o să încep cu ce?, respectiv elementul de bază al poveştii – spionul sovietic.
În anii ’50, să faci un film despre asta ar fi însemnat să-ţi scrii singur condamnarea. Isteria iscată de acuzaţiile senatorului Joseph McCarthy şi eforturile acestuia de a demasca mii de aşa-zişi spioni sovietici deghizaţi în average Americans erau în plin fuleu. Ceva mai târziu, spre sfârşitul deceniului, odată cu schimbarea opiniei publice şi declinul McCarthy-ismului, subiectul începea să-şi dezvăluie potenţialul de sursă aproape infinită pentru scenariile hollywood-iene, urmând să atingă apogeul înspre anii ’80, când prezenţa URSS pe scena mondială devenea tot mai şubredă. Iar, în prezent, în anii 2000 asaltaţi de super-eroi apolitici (dar exclusiv americani), de fiinţe cibernetice de pe o planetă robotizată (de asemenea vorbitori de engleză) şi – într-o mai mică măsură, dar cu mai mult efect – de fiinţe reînviate din cine-ştie-ce mitologii pierdute, poveştile cu spioni sovietici ocupă un loc cel mult secundar.
Prin urmare, ideea din The Double nu e rea, însă transpunerea pe ecran în faţa unui public ce rezonează tot mai puţin (spre deloc) cu o asemenea intrigă o face să-şi piardă din valoare.
Totuşi, avem un spion sovietic. Cine? Richard Gere.
Fără îndoială că Gere este unul dintre puţinii oameni de pe pământ fericiţi cu o bătrâneţe frumoasă. Ca bărbat, este la fel de atrăgător ca Mr. Jones (1993) sau Lancelot – First Knight (1995). Însă, ca actor, nu mai are aceeaşi stamină. În The Double, Paul Sheperdson (Gere) se vreo o reeditare a lui Declan Mulqueen (The Jackal, 1997): atunci, ca şi acum, numai experienţa unui om-de-arme intrat într-un con de umbră poate duce la prinderea unui duşman periculos. Personajul e acelaşi (ba chiar respectă, oarecum, un time-line realist), actorul e acelaşi, şarmul e acelaşi, însă puterea de convingere lipseşte.
După ce l-am văzut extrem de convingător în rolul poliţistului ajuns aproape de pensie (Brooklyn’s Finest) – ipostază foarte asemănătoare de ce se întâmplă, în realitate, şi cu Gere, sau emanând o emoţie deosebită în rolul profesorului Wilson (Hachiko: A Dog’s Story) – o partitură mult mai aproape de convingerile umanitare ale actorului, Richard Gere nu mai este într-atât de credibil în pielea unui ucigaş sovietic înverşunat.
În rest, despre celelalte ingrediente ale filmului, numai de bine: Topher Grace, coechipierul lui Gere, încă nu este relevant actoriceşte (cel puţin pentru mine), Martin Sheen (The West Wing) este o apariţie episodică, iar Odette Annable (House MD) aduce regulamentara pată de culoare feminină.
Aşadar, un film bunicel, cu o intrigă interesantă şi îndeajuns de simplă ca să nu devină plictisitoare (vezi Tinker Taylor Soldier Spy), cu personaje nu neapărat credibile, dar suficient de atrăgătoare pentru o seară de weekend.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *