Tip cu pretenţii, locuiesc în peşteră

cavemanE bine ca în viaţă să nu uiţi niciodată de unde-ai plecat.

Românii îşi amintesc periodic că povestea lor a început cu mult înaintea dacilor, dincolo de primele pagini ale manualelor de istorie, prin peşteri reci şi întunecate… Fiecare pană de curent te face să te simţi mândru că-ţi permiţi s-aprinzi o lumânare de aroma therapy, ce-ar fi reprezentat luxul suprem în preistorie.

Pe-atunci, bezna era ceva normal. În Evul Mediu devenise tabu, fiindcă din adâncurile întunericului de la marginea lumii se năşteau fantasmele cele mai groaznice ale unor minţi intoxicate de Inchiziţie. După 1800, oamenii se pregăteau deja pentru iluminatul stradal, încercând să ţină sub control incendiile pornite ici-colo de vreo lumânare rătăcită. Astăzi, bezna e o stare de criză, fiindcă fără energie electrică nu mai funcţionează aproape nimic.

Mă rog, pentru români, e pur şi simplu o stare…

Când eram copil, treceam prin multe stări dintr-astea. Cu sau fără cele două ore de program la televizor, lumea stătea oricum în apartamente-peşteri îngheţate, aşa că nimeni nu putea face comparaţia cu preistoria, fiindcă părea că nici nu depăşisem momentul respectiv.

În facultate, stările astea au fost mai rare, însă mult mai intense. Fără curent, universul studentului – becul din tavan şi calculatorul de pe masă – nu mai exista. De revoltă, pe holuri ardeau focuri de ghetou, fiecare îşi transfera, violent, borcanele cu mâncare stricată în geamurile celor din căminul alăturat, se urlau rime despre cele mai ciudate grupuri de persoane practicând cele mai ciudate combinaţii de poziţii sexuale, deci, pe scurt, parcă toţi îşi ieşeau din minţi, regresând subit la nivelul unor brute preistorice acerebrate.

A doua zi, trăiam o nouă frustrare, cea a luminii copleşitoare. La şase dimineaţa veneau ăia să taie iarba ori să cureţe grădinile crescute cu seminţe de flori Covera, iar bâzâitul recalcitrant al motocoaselor şi suflul pistoalelor de vopsit alungau orice urmă de somn, lăsându-ne cu ochii injectaţi în soare încă de la prima oră.

Acum, în etapa istorică a propriului cămin, căderile de curent sunt mai rare, dae la fel de frustrante. Mă învârt ca un animal captiv într-o peşteră de întuneric. Până şi timpul se dilată (mâine voi începe ziua terminând lucrurile pe care trebuia să le mai fac în seara asta) şi se masoară altfel (când o să-şi revină, radioul cu ceas din bucătărie o să-mi arate timpul pe care îl vrea el, respectiv orele şi minutele de când s-a trezit din moartea clinică fără curent).

Singura mea ieşire din toată preistoria asta e laptop-ul, care-mi permite să mai păstrez pentru două ore prezentul. Din păcate, fără un element definitoriu al său – internetul. Pe-aici, prin aer, pe undeva, “plutesc” două reţele wireless, dar semnalul e prea slab să mă pot conecta. Deci o să postez asta mâine.

Am timp şi de-un film, unul cu o atmosferă potrivită, filmat într-o casă, pe întuneric… Pe bezna asta, nici măcar blocul de la doi paşi, de vis-a-vis, nu se mai vede.

L-au mâncat dinozaurii.

Comments

  1. Recomand (cu prudenta) un film ff horror si ff emotional care e si despre intuneric, cu d-na Isabelle Huppert, Vremea Lupului/Le Temps du Loup, r Michael Haneke (2003). Trailerele de pe YouTube nu sunt asa de misto, e vorba de intreaga atmosfera.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *