Topul credinţei la români

Credinţa corporatistă versus credinţa pe persoană fizică, într-un articol scris de o “obişnuită” a Cronicii.

De 20 de ani, două instituţii, biserica şi armata, conduc în topul încrederii românilor, care ar trebui să se numească, de fapt, topul credinţei românilor. Asta pentru că încrederea se bazează de regulă pe fapte, presupune un amestec de integritate, responsabilitate, moralitate şi eficienţă, care îi dă încrezătorului temeiuri de a socoti că nu va fi dezamăgit de către cel în care îşi spune speranţele. Credinţa, pe de altă parte, nu are nevoie de dovezi, este indiferentă la circumstanţele realităţii reci care, oricum ar părea şi ar fi, nu reuşeşte să o clintească.

 

Românii continuă să investească un procent uriaş din capitalul lor de încredere în aceste două instituţii închise şi la fel de nereformate ca celelalte, instituţii care le-au dat de atâtea ori motive de dezamăgire. Au făcut-o încă de pe vremea când armata era obligatorie în România, iar în fiecare familie exista un fiu, un nepot, un frate sau un văr care îşi începea viaţa făcând penitenţă de pifan, cu mâncare proastă, bocanci rupţi, boli, umilinţe şi, câteodată, chiar bătăi într-o unitate militară aflată departe de casă. Ca să-i îndulcească soarta, rudele băteau, cu sarsanaua plină, potecă la mai marii unităţii, un „indispensabil” act de corupţie, multiplicat de zeci, sute, mii, zeci de mii de ori.

 

Tinerii nu mai sunt azi luaţi azi cu arcanul la oaste, dar oamenii care făceau sistemul atât de imposibil de suportat nu au dispărut cu totul. Anul trecut, de pildă, Ministerul Apărării Naţionale a declanşat o anchetă, după ce a primit mai multe sesizări conform cărora militarii trebuie să dea şpagă pentru a fi trimişi în misiuni în Afganistan, unde înfruntă riscuri uriaşe de dragul unui salariu mai bun decât în România. Tot Ministerul Apărării este cel care susţine că România a reuşit performanţa unică în lume de a nu avea niciun caz de stres postraumatic în rândurile celor peste 30.000 de militari trimişi în misiune în Irak ori Afganistan. Asta până când Gândul l-a descoperit, în cadrul proiectului Sindromul NU, pe omul care nu există, un militar care a ajuns în pragul sinuciderii după ce a venit din misiune din Afganistan şi de care Statul Major s-a descotorosit cu o pensie de 571 de lei pe lună.

 

Militarii români, cu a lor existenţa plină de privaţiuni şi sacrificii, soldaţii şi ofiţerii care îşi riscă viaţa în teatrele de operaţii de unde se întorc, când se mai întorc, cu coşmaruri care îi bântuie pentru totdeauna, merită tot respectul nostru. Oamenii aceia în uniformă pe care îi vedem aducând în mijlocul inundaţiilor o gamelă de mâncare caldă şi o pâine celor loviţi de soartă sunt demni de toată admiraţia. Dar topul încrederii românilor se referă la instituţii, nu la oameni, şi este greu să crezi într-un sistem închis şi adesea discreţionar a cărui deviză este „ordinul nu se discută, ci se execută”. Este periculos când oferi prea mult credit unor astfel de instituţii, în primul rând pentru oamenii din interiorul lor care merită cea mai mare preţuire. Câtă vreme lucrezi într-un loc atât de apreciat de o ţară întreagă este şi mai dificil să ridici capul din pământ atunci când sunt comise abuzuri sau să ceri condiţii mai bune, care ar putea face diferenţa dintre viaţă şi moarte.

 

Cea de-a doua instituţie în care românii îşi pun mari speranţe este cea al cărui rol este să aducă în lume mesajul plin de iubire, altruism şi smerenie al religiei ortodoxe. Biserica Ortodoxă Română a dezamăgit însă de multe ori tocmai prin caracterul nesmerit al acţiunilor şi planurilor sale. Pentru terminarea construcţiei la Catedrala Mânturii Neamului, impunătorul său proiect în valoare de 400 de milioane de euro, Patriarhul Daniel a cerut recent de la fiecare consiliu judeţean din ţară un ajutor de 300.000 de lei. Contribuţia se adaugă sumelor primite deja prin Ministerul Culturii şi Cultelor şi stinghereşte bugetul fiecăruia dintre români. Motive mai mari de dezamăgire sunt însă legătura bisericii cu politicul de toate culorile, vădită în atâtea rânduri, implicarea redusă a acesteia în acţiunile de caritate care le-ar putea face o viaţă mai bună celor mai defavorizaţi dintre semenii noştri, ori spiritul întreprinzător al unora dintre preoţi, pentru care credinţa are un preţ măsurat în monedă lumească, nu cerească. Cu toate astea însă, încrederea românilor în biserică rămâne neştirbită, iar poporul român are şi o expresie prin care iartă pe jumatate greşelile celor în sutană: „Fă ce zice popa, nu ce face popa”. Este adevărat că se întâmplă, nu de puţine ori, ca popa să fie un om cu har, care-şi trăieşte frumos viaţa şi reuşeşte să aducă lumină în existenţa credincioşilor. Românii indică drept demnă de încredere însă instituţia bisericii, iar aceasta nu ne-a dat, de-a lungul istoriei, motive să ne punem prea mari speranţe în ea.

 

Există, poate, un alt motiv decât realitatea obiectivă care ne facem să credem atât de mult în Biserică şi armată. Biserica propovăduieşte religia, iar religia ne oferă şansa la mântuire. Rolul unei armate este ca în cazul unui război să apere graniţa şi viaţa cetăţenilor ţării sale, iar pe timp de pace ne  place să credem că veghează din umbră asupra noastră, ca un uriaş tăcut. În ambele situaţii, sperăm, de fapt, că o forţă superioară ne va apăra, cândva, de undeva, într-o lume în care nimeni nu o face. De aici şi încrederea pe care majoritatea covârşitoare a românilor şi-o declară tare şi răspicat pentru cele două instituţii. Ce se va întâmpla atunci când oamenii îşi vor da seama, odată cu trecerea timpului, că acestea nu sunt cu mult diferite de alte instituţii ale statului român? Unde se va duce această încredere pierdută? Va dispărea pur şi simplu sau se va întoarce, iar şi iar, în acelaşi loc, odată cu primele moaşte scoase în văzul credincioşilor sau cu prima paradă de 1 Decembrie?

Comments

  1. Este adevărat că se întâmplă, nu de puţine ori, ca popa să fie un om cu har, care-şi trăieşte frumos viaţa şi reuşeşte să aducă lumină în existenţa credincioşilor.

    E foarte posibil, numai că eu întâlnesc foarte puţine personaje din această categorie.

    Majoritatea popilor sunt fie şpăgari, ipocriţi şi hrăpăreţi (asta e varianta Lite), fie fanatici şi ipocriţi (varianta hardcore, “hai să-i ardem pe rug, începem cu homo”).

  2. Eu personal nu cred in preoti si biserica, pentru mine credinta nu prea a existat. De doi ani de zile, o persoana mi-a redat credinta, dar nu una din cadrul biserici. Ma amuza comunicatul de mai sus.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *