Ultimul rege al mării

Urmează un fragment dintr-un proiect mai amplu, cu început şi sfârşit. Dar toate astea nu contează. Contează doar ziua toridă, când, retras la umbra salvatoare a unui copac, asculţi poveşti despre apa binefăcătoare – din ceruri sau de pe pământ.
[Dacă v-am îmbiat la lectură, e momentul potrivit să aflaţi că urmează o altă poveste de la mare, aceeaşi mare despre care am scris aici, dar mult mai scurtă]
Revolta mării era cumplită. Valuri uriaşe se căscau în apropierea ţărmului, dezvelindu-şi colţii de spumă albă şi prăvălindu-se cu un zgomot asurzitor asupra digurilor de piatră. Deasupra, trăznetele se desfăşurau cu furie, spintecând norii şi noaptea.

La marginea tumultului, acolo unde, din furia cumplită a mării, ţărmul nu mai păstra decât o urmă albă, de spumă zdrenţuită, Andrei privea neclintit dezlănţuirea naturii. Îngenuncheat şi nemişcat, el se oferea cu totul mâniei talazurilor, furând parcă, din fiecare rafală de ploaie ce-l biciuia, puţin din energia copleşitoare a mării.
Un val enorm, conducătorul întregii armate care asalta pământul, se înălţă în larg şi tânărului i se păru că se înălţă deasupra lumii. Întreaga urgie nebănuită a mării se prevestea în talazul acela şi valurile care-şi oftau ultima suflare la ţărm fură absorbite înapoi, în masa de apă. Părea că nişte bieţi slujitori, vremelnici, se retrăgeau dinaintea unei puteri imense, deschizând calea Regelui-Val.
Andrei simţi că Regele venea după el şi îşi înfipse degetele adânc în nisip, căutând puterea pământului, ca pentru o ultimă luptă între cele două tării ale naturii.
Deodată, timpul se opri. Fruntea înspumată a Regelui se profila ameninţător prin ploaia sfâşiată de vânt, şi noaptea împietri câteva clipe, într-un tablou ireal şi sălbatic. Apoi timpul începu din nou să curgă şi să urle, fiindcă talazul se năpusti cu un vuiet înfricoşător asupra creaturii sfidătoare de pe ţărm. Omul strânse în mâini nisipul ud, aşteptând împresurarea nemiloasă, când un ţipăt straniu cutremură firea.
Era mai mult un vaiet sinistru, de fiinţă muribundă şi pierdută în noapte, un plânset dintr-o altă lume, în care se stingea durerea unei vieţi de zbucium neştiut. Tânguirea străbătu întinsul mării şi hoardele de valuri se supuseră; la picioarele tânărului nu mai ajunse decât o limbă de apă, neputincioasă, ca un vrăşmaş răpus în luptă. Regele dispăruse.
Sunetul acela îl trezi pe Andrei din transă, şi tânărul scrută cu privirea orizontul; atât cât îl lăsa să vadă ploaia necontenită, nu descoperi nicio urmă a locului de unde izbucnise. Noaptea era doar un perete negru, în care fulgerele crăpau bolta grea a norilor…

Comments

  1. Imi place. Pare a contrabalansa putinatatea apei din postarea mea. Per total iesim bine 😉
    Nopti la fel de negre, dar aici e pur si simplu una inspaimantatoare iat Regele-Val amenintator.

    Ma surprinde si totodata imi face placere ca “poza la minut” a unui moment din a mea noapte trecuta a avut un asemenea impact 🙂

    1. Daca ai publica o carte, mai ales cu un asemenea titlu(bravo, Ninu), as fi prima care sa o cumpere. Stii deja cat de mult imi place cum scrii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *