V. intr-un univers paralel

Însemnarea aceasta a mai apărut undeva, cândva. Dar este esenţială în demersul pe care mi l-am propus. So bear with me…

Să fii autist nu înseamnă să fii neuman. Dar înseamnă să fii un străin. Înseamnă că tot ceea ce este normal pentru mine nu este normal pentru alţi oameni. Sub anumite aspecte, eu sunt foarte prost echipat pentru a putea supravieţui în această lume – precum un extraterestru eşuat fără un manual de orientare… Acordaţi-mi demnitatea de a mă cunoaşte în termenii mei, recunoaşteţi faptul că suntem în mod egal străini unii faţă de ceilalţi, că felul meu de a fi nu este o versiune defectă a felului vostru de a fi. Suspendaţi pentru o clipă propriile voastre prezumţii. Definiţi-vă propriii termeni. Lucraţi cu mine pentru a construi punţi între noi.

Dacă ar fi capabil, acesta ar fi îndemnul la normalitate al lui V.
Doar că V. nu este [nici măcar] autist. Pentru o lume nepăsătoare, V. este un retardat mintal. Adică doar ceva mai mult decât nimic.
De fapt, V. a trăit în această lume doar câteva ore spre o zi. Atât i-a luat bebeluşului din maternitate să prindă răceala care l-a aruncat apoi, pentru totdeauna, într-o lume a lui, paralelă cu a noastră… Astăzi, primul semn că undeva există o graniţă de netrecut este faptul că nu poate vorbi. Pentru ignoranţi, ce indiciu poate fi mai clar de atât în ceea ce priveşte un retard? Întorc spatele şi pleacă, fără minimul act egoist de a-şi scuipa în sân Doamne fereşte de aşa ceva! Nu contează că, în urma lor, V. ascultă muzică şi, dacă aude o melodie care se regăseşte pe unul dintre zecile de CD-uri din colecţia lui, îţi găseşte discul respectiv în câteva secunde.
Pentru V., gestul este expresia de început şi de sfârşit a unei afecţiuni mute, singura pe care o poate transmite, în încercarea inutilă de a străpunge platoşa unei lumi indiferente la nevoile şi chiar la existenţa lui printre ceilalţi. Odată, familia aştepta un sprijin de la sistem, acelaşi sistem care le-a răpit copilul, făcându-l prizonierul propriei sale minţi. Dar nimeni nu le-a spus nimic. Poate, într-un mod crud, cineva a încercat să-i impace cu ideea că zarurile au fost aruncate. Într-un final, oamenii s-au consolat cu ideea că nimeni altcineva nu e un mai bun terapeut decât ei înşişi, iar cel mai la îndemână leac este dialogul şi sprijinul afectiv. Sistemul nu ne ajută cu nimic, iar noi trebuie să ne mulţumim cu ceea ce este copilul nostru. Te înveţi. Simţi la un moment dat cum trebuie să comunici cu el. Simţi acest copil – este o altă mărturisire a unui părinte condamnat să reinventeze lumea prin prisma bolii propriului copil…
Când scriam această însemnare (04.04.2011), mai aveam câteva zile şi împlineam 26 de ani. Aş fi renunţat bucuros la toate aniversările de până atunci, şi mi-aş fi păstrat-o doar pe aceea. Doar una singură – dacă V. ar fi putut veni, din universul lui paralel, să-mi ureze La mulţi ani.
Pentru că V. este fratele meu. Şi viaţa ar fi de neconceput fără el.

Mulţumesc lui Nelu Păunescu pentru articolul său pe patru coloane din Evenimentul, despre copiii autişti.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *