Velostory

425228_10150652340664513_1402973656_nOdată învăţate, unele lucruri nu se uită niciodată, ca mersul pe bicicletă. Dar dacă eu n-am mers niciodată?

Dispariţia lui M. în 2012 şi naşterea lui Flippy în 2013 au schimbat radical priorităţile mele şi ale lui taică-miu.

Din prima clipă în care am văzut-o, am simţit că Flippy reprezintă, din toate punctele de vedere, un nou început. Totodată, ştiu că – dacă ar mai fi trăit – cea mai mare bucurie pentru M. ar fi fost Flippy. Sunt convins astfel că, dincolo de fantastica legătură apărută între mine şi cea mică, dragostea şi grija pentru puiul de om sunt modul cel mai nimerit de a păstra vie amintirea lui M.

Din păcate, taică-miu nu poate – şi, sincer, îmi pare că nici nu încearcă – să facă vreun pas spre alinarea durerii cumplite provocate de pierderea lui M. Speram ca Flippy să-i ofere evadarea din rutina tristă şi însingurată în care s-a transformat viaţa lui după momentul 6 august 2012, dar nu s-a întâmplat deloc aşa. Din contră, divergenţele dintre noi se accentuează de fiecare dată când în discuţie apare subiectul creşterii lui Flippy, ajungându-se bineînţeles la clasica replică Astea sunt mofturi! Ce, tu ai fost crescut aşa?…

După o asemenea contră, mi-a rămas gândul la copilărie şi la lucruri pe care, la vremea respectivă, ai mei le-au considerat tot mofturi. Şi cred că bariera de care m-am izbit de cele mai multe ori în formidabilii ani de puşti al betoanelor a fost lipsa unei biciclete.

Într-o bună zi, out of the blue, taică-miu a hotărât că trebuie să învăţ să merg pe bicicletă. Aveam deja o tricicletă cu care dădeam ture prin balcon, astfel încât n-am înţeles rostul noii provocări. Însă, după cum o spunea taică-miu, părea ceva la fel de firesc precum a învăţa să nu mai faci pipi în pat, astfel încât n-am obiectat. Mai ales că era rost de o jucărie nouă.

Într-adevăr, câteva zile mai târziu primeam o bicicletă rusească, o bijuterie cu cadru albastru şi cauciuri crem, cu frână de mână pe faţă [nu-mi amintesc dacă aveam şi pe spate], claxon, far cu baterie şi “ochi de pisică” pe spiţele ambelor roţi. Dar bucuria n-a durat mult, căci “bestia” nu s-a dovedit prea uşor de stăpânit.

În primul rând pentru că nu avea cine să mă înveţe. Părinţii mei lucrau amândoi, bunicii le-aveau pe-ale lor, iar bona era prinsă cu V. Astfel, cel mai mult pedalam prin casă, unde – din cauza spaţiului restrâns şi a numeroaselor colţuri, praguri şi mobile – cel mai sigur era să merg cu roţile ajutătoare montate. Weekend-ul era, în principal, ocazia de-a ieşi la lărgime, însă pe asfalt trebuia să renunţ la ajutătoare; iar dacă prin casă eram maestru cu bicla, afară situaţia se schimba la 180 de grade. Taică-miu – complet lipsit de har pedagogic [La un moment dat a încercat să-i dea lui M. câteva lecţii de şoferie, dar ieşirile la stradă au sfârşit în certuri cumplite. Ca urmare, eu am învăţat să conduc abia după ce m-am stabilit în Iaşi (în iarna dintre 2007 şi 2008), departe de orice influenţă a lui. Totodată, deşi avea carnet, M. a hotărât să nu mai şofeze vreodată] – s-a dovedit un factor de stres teribil, astfel încât mi-era imposibil să mă concentrez şi să-mi păstrez echilibrul mai mult de doi-trei metri. În scurt timp, aveam oroare de bicicletă şi de lecţiile cu taică-miu.

Erau, însă, şi momente când doream să ies din casă cu bicla şi să-mi asum riscurile lipsei mele de experienţă. Se întâmpla în dup-amiezile de vară, când băieţii din cartier făceau întreceri cu bicicletele în spatele blocurilor, iar schemele lor îmi dădeau curaj că voi reuşi măcar să rămân în şa pe linie dreaptă.

Dar apartamentul alor mei era la etajul cinci, eu eram prea mic să cobor cu bicla pe scări – fiindcă liftul nu pornea din staţie cu greutatea mea de ţânţar, lui taică-miu îi era prea lene să coboare atâta amar de trepte, iar M. era sătulă de cărat, după câţiva ani de urcat şi coborât cu V. în căruţ, liftul fiind neîncăpător pentru hardughia de cărucior comunist. Astfel, îmi rămânea doar să privesc, din balcon ori de la faţa locului, dovezile de măiestrie pe două roţi ale altora. Poate dacă atunci ar fi existat şi pentru noi internetul şi ofertele la biciclete pliabile online, taică-miu s-ar fi îndurat să facă un drum cu liftul cu bicla strânsă comod sub braţ şi copilăria mea ar fi arătat altfel.

Însă, în pană de tehnologie informaţională, am mai frecat bicicleta prin casă, până când – într-o bună zi – n-am mai găsit-o. Ai mei o vânduseră, pe motiv că o ţineam degeaba şi nu voiam să învăţ să merg cu ea. Luată cu o seninătate uluitoare, decizia adulţilor m-a lăsat cu o întreagă copilărie în faţă, în care să găsesc fel şi fel de pretexte pentru neştiinţa mea de a călări o biclă. Ulterior, am pledat în câteva rânduri pentru o bicicletă de oraş ieftină, dar mereu s-au găsit motive ca dorinţa mea să fie trecută cu vederea – încheiate, desigur, cu usturătoarea replică Şi-aşa tu nu ştii să mergi pe bicicletă… E drept, peste ani, ca răsplată pentru promovarea examenului de capacitate cu notă peste nouă [asta fiind miza pe-atunci – apropierea de perfecţiune, nu cinciul poticnit de astăzi], am primit o pereche de role de firmă, pe care le-am vânturat până la terminarea liceului [pregătirea pentru bac includea obligatoriu câte o oră de patinaj-viteză prin parc, în fiecare seară]. După ce-am plecat la Iaşi şi mi-am făcut un rost în facultate, am trimis vorbă după role, doar ca să aflu că ai mei le dăduseră şi pe astea, pe motiv că nu le mai foloseam…

Astăzi, după o perioadă de declin, oamenii redescoperă plăcerea pedalatului. În plus, net este la discreţie, iar resuse online precum lavitaevelo.ro sunt accesibile tuturor veloamatorilor şi velopasionaţilor. Însă, din păcate, pentru mine scânteia s-a stins demult.

Comments

  1. La mine a fost invers… cred că pe la 7 ani mi-a luat ai mei un Pegas cu care am mers până am căzut într-un canal. Și pe atunci se furau capacele de canalizare pentru a fi duse la fier vechi. Am făcut o pauză până mi-au luat, tot un Pegas, dar mai mare. Îl am și acum 🙂
    În schimb n-am reușit niciodată să mă dau cu rolele. Mi-e frică de ele 🙂

    1. Ce Pegasi zburau si prin curtea blocului, struniti de ceilalti baieti din gasca!… 😐 Ma consolez cu renumele de a fi nascocit o derivatie a jocului “hotii si vardistii”, in care baietii buni se foloseau de biciclete pentru a-i prinde pe sarmanii baieti rai, pedestri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *