Viaţa pe credit (3)

Pentru a primi răspunsurile de care ai nevoie, trebuie să pui întrebările corecte. În continuare, am să elaborez pe seama a două dintre aceste întrebări, iar mâine voi continua cu altele trei (terminând de scris întreaga poveste, am remarcat că depăşisem două pagini de A4, astfel încât am considerat că e mai bine să rup materialul în două).
Ieri am încercat să arăt, de ce, în opinia mea, să faci un credit la bancă nu e ceva de speriat. Astăzi am să vorbesc despre câteva întrebări pe care eu le consider esenţiale în procesul de decizie ce priveşte numitul credit.
Cred că întrebarea cea mai importantă este Cine eşti?… raportat la aversiunea faţă de risc – deoarece, aşa cum bine a remarcat cineva ieri, creditul bancar (în cazul nostru, cel ipotecar) reprezintă un risc pe termen lung.

Prin urmare, dacă reuşeşti să vezi în creditul bancar un instrument (cu toate părţile lui, bune şi rele, şi cu riscurile inerente pe care le implică), atunci ai toate şansele să-l ţii sub control. Dacă, însă, eşti genul de om care, odată ce-a semnat pentru o datorie mare şi pe termen lung, nu mai vede decât negru în faţa ochilor, atunci poate soluţia asta nu-i pentru tine.
Într-adevăr, derularea unui credit nu ţine doar de tine, ca plătitor al acestuia. Dar nicio o abordare de genul Iau un credit acum ca să ce? Ca să văd cum peste câţiva ani economia se prăbuşeşte şi eu îmi pierd casa? nu e lucrativă. În baza acestui raţionament, neajutoraţii din Buzău ar trebui abandonaţi sub zăpadă, că şi-aşa vine primăvara şi-i vor lua apele; politicienii n-ar mai exista [hmm, nu ştiu dacă ăsta e neapărat un lucru rău] – de ce să mai candidezi pentru o funcţie din care, la un moment dar, oricum vei fi dat jos (până la urmă, fiecare politician sfârşeşte prin a-şi dezamăgi electoratul şi a fi schimbat); antreprenorii n-ar mai deschide firme şi afaceri, de teama falimentului; şi, într-un final, noi n-am mai ieşi din casă, la gândul vreunui ţurţure spânzurat de vreo streaşină, care abia aşteaptă să ne decapiteze. Am mai scris cândvape tema asta.
Nu, spaima să-nu ţi pice în cap drobul de sare al lui Creangă, în timp ce tu stai fix sub el, şi nici nu faci un pas să te fereşti, nici nu mişti cumva drobul în sine – inerţia asta mioritică nu mi se pare un argument viabil pentru a nu lua un credit. Atât timp cât trăim într-o lume pe care nu o putem controla pe deplin, e inevitabil ca, la un moment dat, ceva să meargă rău. Dar, în cazul ăsta, omul preistoric ce-ar fi trebuit să facă – să rămână în beznă şi în frig de teamă că focul ar provoca un incendiu?…
Bun, dacă ştii cine eşti, atunci ar trebui să vezi şi care este lumea în care trăieşti. Dacă lumea se află în pragul colapsului, ori sub ameninţarea vreunui conflict nimicitor, e de preferat să-ţi amâni planurile legate de credit. Cumva, zicala Omul înţelept îşi face iarna car şi vara sanie nu funcţionează în cazul ăsta… Dar, dacă, pentru un interval de timp relativ la îndemână (câţiva ani), lucrurile par să rămână într-un tipar previzibil, şi ţinând cont şi de aversiunea faţă de risc a fiecăruia de care aminteam mai sus, atunci creditul bancar devine abordabil…

Comments

  1. Intr-adevar creditul bancar e un risc pe care ti-l asumi atunci cand te hotarasti sa-si cumperi o locuinta. Probabil oamenii se tem cel mai mult din cauza ca un asemenea credit ar fi cel mai mare si mai durabil credit ce l-au avut ei vreodata…cu totii am avut rate de platit la diverse insa rata la un apartament care poate fi destul de maricica, sperie oamenii din cauza ca e o suma destul de mare si pe un termin lung…Si intr-adevar a avea o locuinta proprie, e alta mancare de peste decat a sta in chirie. Eu cel putin, cand stiu ca e casa mea…altfel ma simt, altfel investesc in ea, alta siguranta am si pana la urma o poti numi si o realizare. Adica faptul ca ai reusit sa ai locuinta proprie, chiar si in rate, e totusi o realizare de care sunt sigura ca sunt mandri cei ce o au. Eu niciodata nu o sa ma pot simti intr-o casa inchiriata, ca in casa mea proprie!
    Deja am dat-o in alta parte a subiectului..Sa revin. Cred ca cel mai mult romanii se tem de lipsa de siguranta, stabilitate…din cauza asta provine si frica de credite.Si pana la urma, le dau dreptate.

    1. Nu cred ca exista o frica de credite. Suntem un popor extrem de indatorat, cu o rata a creditelor neperformante foarte mare.

      Dar cred ca nu exista o cultura bancara.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *