Viaţa pe credit (6)

iZtPZhzgxT9Y

Sunt un tip care – de voie, de nevoie – îşi trăieşte viaţa pe credit; astfel se vede în ochii mei viaţa pe credit: episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4, episodul 5… Dar nu sunt singurul care trăieşte astfel. Iată cum se vede viaţa pe credit prin ochii altora:

Luna trecută am primit un telefon de la banca la care am cardul de salariu:

 

Bună ziua, v-am sunat să vă dau o veste bună, mi-a spus vocea feminină plăcută de la celălalt capăt al firului.

 

Ce noroc pe mine!, îmi zic în gând, ceea ce trecut prin filtrul politeţii se traduce, cu voce tare în „spuneţi, vă rog”.

 

Aflu, din eufemism în eufemism, că sunt un client valoros, care are venituri eligibile şi care face de pe contul său tranzacţii care umplu banca de respect. Deja mă aşez mai confortabil în scaunul meu cu spătarul puţin şubred, ca într-un fotoliu impunător de CEO: aşadar nu mai sunt un angajat oarecare, sunt un client valoros, care nu ia la sfârşit de lună un salariu, ci dispune de resurse financiare şi care nu îşi plăteşte de pe card lumina, telefonul şi cumpărăturile de la supermarket, ci face tranzacţii. Femeia asta a intrat de un minut în viaţa mea şi iată că mă simt deja mult mai bine şi sunt şanse ca în următoarele 30 de secunde să ajung la exaltare. Pentru că am un statut atât de privilegiat pot primi, fără pic de birocraţie, 55.000 de lei credit cu un singur drum la bancă. Parcă-i şi simt în cont, nu alta, şi, chiar dacă nu o să profit acum de această ofertă preferenţială, mă simt brusc cuprinsă de linişte. Uite, domn’e, la o adică nu mi-ar fi deloc greu să obţin banii ăştia. E doar un singur drum la bancă, doar o staţie de autobuz mă desparte de maşina vieţii mele.

 

Îi explic totuşi că suma mi se pare nerealistă, că am deja un credit imobiliar, adică un produs bancar care, în realitatea vieţii mele, se traduce în: „plătesc 30 de ani pentru un apartament construit pe vremea lui Ceauşescu la periferia Bucureştilor”. Şi îi mai spun că, potrivit propriilor condiţii de creditare, banca nu are în acest moment cum să îmi dea aceşti bani. Închei conversaţia cu o glumă cordială: o rog să fie atentă data viitoare când mă sună, ca să nu se trezească cu mine la ghişeu, spunându-i că am venit să-mi iau banii. Râde.

 

Primesc, ieri, un SMS în care sunt informată că mai am o lună să beneficiez de creditul de 55.000 de lei cu un sigur drum la bancă şi o rată de „doar” 1208,21 de lei pe lună. Însă, înainte să mă înfiinţez la sucursală cu o adeverinţă de salariu în mână şi cu o pungă pentru bani în cealaltă, îmi aduc aminte de o altă întâmplare.

 

Cu un an şi ceva în urmă, în timpul freneziei creditului în trei acte, soţul meu era sunat săptămânal de către funcţionarii de la banca unde avea el cardul de salariu. Afla şi el ce client minunat e, cât de uşor poate obţine un împrumut şi cât de păcat ar fi să nu profite de o ocazie rară. După vreo două luni de telefoane, ne-am gândit că poate ne-ar prinde bine banii şi, într-o bună dimineaţă, s-a prezentat la bancă. Am aflat, cu această ocazie, că, pe lângă cele trei acte ale lui, mai era nevoie de trei acte ale mele. Apoi a mai trebuit să aducem alte şi alte acte: extrasele mele de cont pe trei luni, neapărat cu ştampilă, actul de proprietate pe casă, contractul de credit imobiliar, decizie de impunere de la administraţia financiară, declaraţii de venit ş.a.m.d. Creditul în trei acte se transformase brusc într-un nou produs, special dedicat nouă: creditul în cinşpe acte.

 

Pe când semnăm zecile de pagini ale cererii în triplu exemplar, funcţionara primeşte un telefon de la un client şi deducem din conversaţie că omului i s-a respins cererea de credit pentru că primise o primă de Crăciun. E ceva suspect la mijloc, şi-au zis cei din Centrală care au văzut că avut într-o lună venituri duble faţă de cele trecute în contractul de muncă. Ne întoarcem însă la cererea noastră, la care semnăm de zor.

 

Dar nu vreţi şi un card de credit? E păcat să nu vă faceţi, ne spune mămoasă funcţionara şi începe iar să întocmească o cerere kilometrică, căreia îi dă din nou print în trei exemplare.

 

Plecăm extenuaţi acasă, iar după câteva zile primim un telefon. Ne-a fost respinsă şi nouă cererea, dar funcţionara cea mămoasă ne spune că nu-i nimic. Putem depune, săptămâna următoare, o alta. Am început să râdem amândoi, ca la montajul unei comedii bune în care am jucat rolurile principale.

 

Mă bucur astăzi că nu am primit atunci acel credit şi că viaţa mea este acum mai uşoară cu o rată în minus. La fel cum mă bucur că m-am dus atunci la bancă şi am avut o confirmare în plus a unui adevăr extrem de simplu: banii nu pică din cer, aşa cum încearcă să te convingă zecile de campanii publicitare.

 

Văd că acum rulează pe TV o nouă reclamă despre cât de uşor e să iei un „cre-dit de ne-voi per-so-na-le”. Nu e deloc uşor, condiţiile s-au înăsprit şi vremea creditelor „doar cu buletinul” este, din fericire, ce-i drept, demult apusă. Băncile vor să dea acum bani doar celor care le furnizează garanţii de o mie la sută, în condiţiile în care garanţiile pe care le oferă ele însele sunt minime. Însă, chiar dacă dau credite extrem de greu, continuă să menţină, prin marketing agresiv, mitul că poţi obţine, la o adică, sume mari extrem de uşor. Mitul că banii sunt ieftini, pe care pare să fi ajuns să-l creadă şi angajaţii instituţiilor respective.

Comments

  1. Handicapatii aia de la banci nu au habar ce se intampla in economia reala, chiar cred ca ei nici nu stiu ca e criza din 2008, ca deh, tre sa iesi afara din banca ca sa vezi saracia…

    1. Nu sunt handicapati, asta le spune seful sa faca…cel putin asa cred eu..zau, si ei au nevoie de propriul lor job, care sta destul de instabil pe o craca destul de subtire pt ca bancile din ziua de azi nu prea mai au nevoie de functionari asa de multi ca pe vremuri si in nici un caz asa de multi din cei care ar avea studii superioare destul de solide sau serioase de finante.

      1. Stiu ca esti un adept al echilibrului, dar Alex a descris foarte plastic parerea multor contemporani de-ai nostri despre banci (si oamenii care lucreaza in ele).

      2. Pai vad cum vorbesc, pentru ca am dreptate 1 Lucrezi in banca ? Asa si ?! Daca un om e urat sau prost, nu am dreptul sa i-o spun sa nu-l jignesc, cu toate ca i-o spun in mod constructiv ?!

        Vezi, asta da gandire de roman tipic ! Eu spun exact ce vad, nu ma invart in jurul cozii. Romanii accepta serviciile execrabile si mediocritatea si batjocura, de aia suntem unde suntem !!!

        1. Nu era vorba ca un om e urat sau prost, era vorba ca s-ar fi putut intelege gresit din comentariul tau si riposta ulterioara ca toti care au vreo tangenta cu vreo banca, inclusiv poate si portarii, nu numai directorii sau alti angajati, pareau pt tine atat handicapati cat si urati cat si incompetentii cat si mediocri…era cam varza de general, ca sa poata fi evaluat ca o critica constructiva, asa cum sincer doreai, desi nu iti poate nimeni disputa sinceritatea ci cel mult lipsa de rigurozitate, mai ales doar si luand in seama ca de fapt un handicapat este de fapt un om exceptional si nu prea poate fi, chiar daca vrea, mediocru, (dupa parerea mea, care nu este o critica fata de tine, ci doar o remarca personala fata de comentariile tale, lipsita de animozitate.)

  2. Eu cred ca aceste campanii agresive chiar au success la majoritatea romanilor. Drept, trebuie sa ai mintea subreda ca sa te afunzi in datorii si rate la banca doar pentru ca iti dau aia imprumutul si “e pacat sa nu profiti”.
    Dar in Romania oamenii isi cumpara telefoane care costa cat 3 salarii, isi fac cumpara in leasing masini de 100.000 euro cand ei locuiesc intr-o garsoniera de 20.000 si tot asa… deci nimic nu ma mai mira.

  3. Asa e cu functionarii de banca. Trebuie sa manance si gura lor ceva…
    N-am avut niciodata un credit. Dar poate ca am mai spus-o la tine, aici, nu mai sunt sigura.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *