Viaţa pe credit

Omul cere cu o mână, ia cu două şi dă cu pumnul. [O însemnare gândită iniţial drept un comentariu la acest articol]
Din punctul meu de vedere, băncile trebuie privite, în primul rând, ca un instrument.
Cand intri într-o relatie cu o bancă, primul gând ar trebui să fie Cum trebuie să procedez pentru a-mi îndeplini obiectivul, cu ajutorul băncii?, în loc de Oare cât câştigă banca de pe urma mea?
Cel mai bun exemplu – hit-ul pieţii bancare româneşti, cardul de credit. Instinctele pronunţat-consumeriste ale românului îl îndeamnă să cumpere aproape orice folosind cardul de credit – mai nou, mâncare în rate.
Omul intră în magazin şi vede în galantar o fleică de-i lasă gura apă. Lângă fleică este un cartonaş pe care scrie Plata în rate, direct în magazin.
Adică, cum?… Vă plătesc la felie, sau cum?
Vânzătorul îi explică, extrem de clar [subliniez: clar, pe înţelesul oricui], că poate să-i dea fleica azi, iar omul să o plătească luna viitoare.
Cât timp nu trebuie să dea banii pe loc, omul este extrem de fericit. Atât de fericit, încât se duce acasă nu cu una, ci cu două fleici. Plus un televizor LCD la promoţie. Şi nişte mărunţişuri de o sută de lei de la Carrefour, tot la promoţie…
Trece o lună sau mai mult şi îl întâlneşti pe omul nostru în vreun alt supermarket, boldindu-se bineînţeles la o promoţie – de data asta la tigăi. Lumea cumpără câte cinci deodată – se înghesuie pe lângă el, îl înghiontesc în goana după chilipiruri. El, nimic. Stă şi se uită, cu o moacă supărată. Ca unul aflat de circumstanţă în calea gonacilor de tigăi, intri în vorbă:
Ce îmbulzeală, dom’le!… Nu înţeleg ce le trebuie oamenilor ăstora atâtea tigăi?… N-au acasă?… Ba da, au, dar dacă “e la promoţie” se bat ca orbeţii pentru ele…Veniţi mai aşa, că era să vă dea unu’ la coaste!
Spre deosebire de tine, însă, omul nu e întâmplător acolo. I se scurg ochii după oalele alea, da’ alta-i durerea lui:
Am mai cumpărat eu de-aicea – luna trecută, parcă. Ş-acuma m-o sunat de la bancă, să le dau nu-ştiu-câte milioane, că am card de ‘cela…
Vai de mine, da’ ce-aţi cumpărat aşa de scump?…
Ei, scump… Am luat şi eu ceva pentru casă, cât s-aşterni pe fundul unui căruţ dintr-ăsta. Un milion, acolo…Da’ cică trebuie să plătesc nush ce dobânzi şi comisioane… Nişte hoţi, dom’le, asta sunt! Nişte hoţi… Nu mai cred eu în promoţiile lor cât oi trăi!… Auzi, să le dau atâţia bani!…
Te uiţi la el. E acelaşi om care, mai demult, umplea coşul cu zâmbetul pe buze, având în buzunarul de la piept cardul acela minunat, cu care nu trebuie să dai bani. Fiindcă el asta a înţeles; nu i-a trecut o secundă prin cap să întrebe pe cineva ce trebuie el să facă, de fapt, cu cardul ăla.
N-am niciun interes să iau apărarea băncilor, sau să promovez un asemenea produs. Dar am avut şi eu un card de credit – unul cu o dobândă de vreo 26%. Prin forţa împrejurărilor, am trăit un an pe seama lui. Niciodată în timpul ăsta nu am plătit vreun ban în plus faţă de ceea ce am cheltuit. [Nu vorbim aici de comisioane de administrare, sau alte nebunii de felul ăsta, fiindcă dăm în altă discuţie] Pentru că am avut foarte clar în minte ce vroiam de la cardul ăla şi m-am lămurit ce şi cum trebuie să fac pentru a ajunge acolo.
Că banca a câştigat [poate] nu-ştiu-ce de pe urma mea – foarte bine. Atât timp cât eu mi-am atins scopul, înseamnă că e o situaţie win-win, ceea ce e perfect.

Am văzut banca drept un instrument şi l-am folosit ca atare.

Comments

  1. ala s-a ametit/imbatat cu cardu', tu ai facut-o cu ajutorul cuvintelor ce suna frumos. nu exista win-win … decat in manualul “cum sa tragi fraieru' in piept fara sa se prinda”. ca sa nu zici ca-s rau “for free”, iti si explic: suntem 3 pe-o insula pustie si avem 5 paini, eu il “elimin din ecuatie” pe tipu' celalalt (atentie: nu fac chestii naspa, nu ucid … doar “elimin”) si ca urmare iau 3 paini … in timp ce-ti explic ca de fapt esti norocos ca n-a trebuit tu sa elimini nimic. tu te imbeti cu ideea ca acu' ai 2 paini in loc de 5/3 si supravietuiesti mai mult timp … si nu observi ca-n timpu' asta eu am dosit cele 2 banane de pe insula. igorand povestile de genu' “complice la crima” prin incuviintare tacita … ia ghici ce-ti voi cere cand vii sa bei apa de la unica sursa de apa dulce de pe insula … care “intamplator” e in jumatatea mea de insula, impartita “frateste, egal, 50-50” cand tu infulecai primele bucati de paine si erai sub efectul oxitocinei eliberate de creierul tau (bucuros ca a scapat de crima). you're a winner and a survivor, hooray!

  2. smartphone si minute pe viață :))

    Mi-am făcut un singur astfel de card și asta pentru că la momentul respectiv nu aveam altă variantă pentru a-mi cumpăra aparatul foto dslr.
    Mai am 3 luni și am terminat cu ''afacerile'' astea.
    Ajungi în final să plătești dublu față de cât costă obiectul.

  3. @INTJ: n-am inteles absolut nimic.

    @Ana Ayana: tu ai un card de cumparaturi, din ala cu nu-stiu-cate rate fixe, banuiesc. De asa ceva nu m-as atinge nici eu.

    Dar eu vorbesc din experienta unui card de credit Gold, de pe care cheltuiam lunar 1.300 – 1.400 RON pe benzina. Si niciodata n-am platit dobanda.

    Ideea e ca trebuie sa stii la ce te inhami, nu sa sari cu capul inainte (nu ma refer la tine aici). Mai ales cand e vorba de o banca.

  4. @Ana Ayana – nop … c-am evitat orice legatura intre cartela/abonament si persoana mea.

    @intuneric – nu conteaza daca ai inteles sau nu. tot ce conteaza e sa mai faci multi bani de acum inainte … ca bancile oricum “traiesc” mai mult decat tine, copii tai, nepotii tai, etc. … si deci nu-i in intereseul lor sa elimine o sursa de venit ce seamana izbitor de mult cu-n perpetuum mobile.

  5. @intuneric – la cum stau lucrurile-n zilele noastre, chiar e o urare de bine. in timp vei intelege si cum e cu “win-win“, “profit” si alte cuvinte-n stransa legatura cu banii … iar asta iar e de bine.

  6. @ întuneric
    Da, este primul și ultimul card de genul ăsta. Numai încearcă să sunila relații cu clienții la ei și prinzi rădăcini până se trezește careva să răspundă. Cică toți operatorii sunt ocupați. La cum răspund, cred că au doi, mari și lați :))

    @ INTJ
    Nici eu nu mai am treabă cu abonamentele, de vreo 10 ani sau mai mult. Pe primul a trebuit să mi-l fac pe vrema când era Dialog la modă. Câștigasem un celular la un concurs de la radio. Telefonul era buturugă și abonamentul pe măsură, ca să atragă clienți. Dar bine că am scăpat de el.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *