Viteazul în piele de tigru

AlmitruEste o dimineaţă de iarnă. De fapt, afară e încă întuneric, atât de întuneric încât noţiunea de dimineaţă aproape că-şi pierde sensul. E dimineaţă mai mult pentru că ştiu că trebuie să mă trezesc şi să mă pregătesc pentru o nouă zi de grădiniţă…

Pe sub uşa închisă a camerei nu pătrunde nicio geană de lumină. Ciudat, pentru că la ora asta, bunica mea trebuia să fie de mult în picioare, trebăluind prin bucătărie şi pregătind micul dejun. Pentru ca misterul să fie total, nu se aude nici radioul… Aici Radio România Actualităţi – Ora exactă… Tic… Tic…Tic…Tic…A fost ora şase. Vă prezentăm ştirile Vocea familiară este nelipsită din ritualul de trezire din fiecare dimineaţă.

Îmi încordez toate simţurile şi las timpul să treacă pe lângă mine. Din casă nu răzbate niciun zgomot. Deodată, venerabila pendulă de pe hol prinde glas. Bate o singură dată, grav, prelung – este deja şi jum’ate, iar eu sunt încă în pat?!… Asta-i grozav! Poate, cine ştie, astăzi nu trebuie să merg la grădiniţă…

Dar dacă este şi jum’ate, nu înseamnă că şi bunica a întârziat la şcoală? [Ea este învăţătoare la aceeaşi şcoală în incinta căreia funcţionează şi grădiniţa mea] S-o fi întâmplat ceva?

Dacă a murit?… Dacă lumea a murit?… Posibil, altfel nu se explică liniştea asta.

Privesc din nou întunericul de sub uşă – este la fel de adânc şi de tăcut. E clar, asta trebuie să fie: bunica a murit. Ce-i de făcut? Nimic. E încă prea dimineaţă – chiar dacă e trecut binişor de şi jum’ate şi, de fapt, e târziu. Când la şcoală o să vadă că bunica nu vine, o vor căuta ei. Nu trebuie decât să aştept.

Mă întind, aprind lampa şi-mi iau cartea de pe masă: Din marile legende ale lumii, de Alexandru Mitru. Răsfoiesc volumul până la pagina la care am rămas [nu folosesc semn de carte şi nici nu îndoi colţul paginii; nu, eu procedez altfel: pun un semn cu creionul la capătul ultimului rând citit. E cam incomod, mai ales că mi se mai întâmplă să mă păcălesc cu semne mai vechi şi să recitesc pagini întregi pe care deja le-am parcurs – dar funcţionează întotdeauna]: e chiar începutul unei povestiri noi: Viteazul în piele de tigru. Sunt absorbit imediat într-un univers atemporal şi liniştea din jurul meu dispare în tropot de cai, strigăte de călăreţi şi nume fantastice: Aftandil, Tinatina…

Cred că am citit câteva pagini bune, căci mă ia somnul. Pun un semn cu creionul la capăt de rând, închid cartea, sting lampa şi mă culc…

…Mă trezesc cu o voce familiară în urechi: ora şase. Vă prezentăm ştirile. Pe sub uşa camerei răzbate o lumină caldă din bucătărie, de unde se aude şi clănţănitul aprinzătorului electric. Bunica îşi face o cafea la aragaz, prin urmare e timpul să mă trezesc şi să mă pregătesc de grădiniţă.

Lângă pat, cartea. O răsfoiesc până găsesc semnul la care am rămas: ultima pagină a poveştii regelui Arthur şi a cavalerilor mesei rotunde. După ea urmează o alta, cu titlu exotic: Viteazul în piele de tigru. Poate când mă întorc de la grădiniţă…

* * * * *

Am primit de curând o leapşă de la Rudolph, pe tema cărţilor. Şi pentru că am mai răspuns la una asemănătoare relativ recent [prin ianuarie], dar nu-l pot refuza pe Rudolph, am dat frâu liber amintirilor pentru prima cerinţă a jocului: prima mea amintire citind. Restul sunt ceva mai simple:

2. Prima carte pe care am citit-o şi recitit-o
Cireşarii – şi singura de altfel, dacă nu punem la socoteală toate culegerile de mituri, legende, poveşti şi povestiri din biblioteca bunicilor, pe care le-am (re)citit de măcar trei sau patru ori..

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui s-o citească
Cireşarii, Constantin Chiriţă.

4. Locul meu preferat de citit
Oriunde, atât timp cât nu implică o maşină în mişcare.

5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii
Ochelarii.

6. Numărul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare
Cu toate cunoştinţele mele de absolvent de mate-info, care a obţinut nota 9,10 la proba de matematică de la BAC, nu pot defini acest număr. Pot doar să spun că următorul titlu pe lista mea de lecturi este recentul volum de publicistică al lui Cristian Tudor Popescu, Filmar.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o
Filmar, Cristian Tudor Popescu.

8. O carte care mi-a schimbat viaţa într-un fel
Memoriile lui Hadrian, Marguerite Yourcenar, care m-a învăţat ca fiecare loc de pe pământ este suma tuturor întâmplărilor petrecute până la venirea mea acolo.

9. O carte care-mi place, dar care pare să nu placă nimănui
Nu mă interesează ce citesc alţii.

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească.
După cum spuneam, nu mă interesează preferinţele altora. Îmi amintesc, totuşi, că în liceu toată populaţia feminină era isterizată de Culmile disperării în viziunea lui Cioran, din motive pe care nu le-am desluşit nici până azi.

11. O carte care mă intimidează
N-am idee.

12. Trei dintre scriitorii mei preferaţi
Când eram mic, Karl May m-a cucerit total. Apoi am fost efectiv devastat de scrierile lui Sven Hassel. Acum am descoperit că sunt atâţia oameni care au de spus ceva ce merită ascultat, încât aş vrea să-i pot cuprinde pe toţi…

Comments

  1. Si pe mine m-a vrajit K. May. in copilarie. Cred ca de acolo mi se trage ca vreau sa descopar atat de usor securea razboiului.

    Vrem un post special despre Paul Walker.

  2. Ce amintire minunata asa excelenta, ca un amestec de vis si realitate, exact ca atunci cand cineva se poate pierde in reveria lecturii…zau, ce timpurii cand puteai sa ai asemenea reverii din lecturi…sincer cred ca din cauza bombardamentului cu filme si imagini si cu text putin de la TV si de pe Internet copiii de azi nu au asemenea oportunitati de reverie bazate pe cuvant ca noi. Nu stiu daca e bine sau e rau,dar in orice caz maj pediatrilor din UK si din SUA spun destul de disperati in mod repetat in ultimii 10 ani (si fara sa-i asculte mai nimeni) ca e totusi mai bine a restrictiona destul de sever accesul copiilor mici la ecrane de orice fel, efectiv interzis total la sub 2 ani, plus dupa aia asa max 30 minute pe zi intre 2 si 4 ani, (plus preferabil cu parintele/tutorele alaturi), crescand pana la max 2 ore/zi pe la 8-10 ani…dar, zau, cine naiba sta sa ii asculte…

  3. Aveam si eu Marile Legende ale Lumii, dar am citit-o ceva mai tarziu (desi incepusem sa citesc de la 4 ani). Recunosc ca legenda regelui Arthur m-a cam dezamagit, fiind ceva mai familiar cu ecranizarile (la fel cum Cartea Junglei m-a speriat, dupa ce vazusem filmul Disney).

  4. @krossfire, ce mi-a mai placut Marile Legende ale Lumii!!! 😀

    In rest, eram deasemenea fan Karl May, stransesem cred ca aproape tot ce a scris, sau macar 85-90%. Cartile despre lumea araba, etc, desi mi-au placut mai mult cele cu indieni.

    Din pacate am pierdut cartile de-a lungul timpului, lucru regretabil pana in ziua de azi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *