White House Down (2013)

White_House_Down_Theatrical_Poster

Filmul: White House Down
O producţie: SUA, 2013
Gen: Acţiune
Durata: 2h 11min
Regia: Roland Emmerich
Actori: Jamie Foxx, Channing Tatum, Jason Clarke, Maggie Gyllenhaal, James Woods, Richard Jenkins

 
Despre ce e vorba?
Preşedintele Statelor Unite ale Americii, James Sawyer (Jamie Foxx) este pe punctul de a negocia o nesperată pace în Orientul Mijlociu, iar John Cale (Channing Tatum) – veteran al războiului din Afganistan şi, în prezent, ofiţer al poliţiei Capitoliului – vine la Casa Albă la un interviu pentru o poziţie în cadrul Serviciului Secret. Cale profită de ocazie pentru a-şi îmbunătăţi relaţia cu fiica de 11 ani, oferindu-i bilete pentru un tur al reşedinţei prezidenţiale. Între timp, şeful Secret Service (James Woods) pune în mişcare un plan de capturare a Casei Albe şi de sechestrare a preşedintelui, cu ajutorul unei grupări de mercenari conduse de un fost membru Delta Force (Jason Clarke). Prin forţa împrejurărilor, Cale devine singura persoană din Casa Albă capabilă să-l salveze pe preşedinte şi să-şi protejeze fiica.

Cine joacă?
Preşedintele Sawyer, în interpretarea lui Jamie Foxx, este o aluzie evidentă la actualul Barack Obama. Din păcate, deşi Foxx are prestanţa necesară, scenariul îi atribuie un rol care aruncă demnitatea funcţiei în derizoriu. În încercarea de a-l umaniza şi de a arăta că, în spatele camerelor de luat vederi, preşedintele este un om ca toţi oamenii (are probleme de vedere [atât de mari încât nu poate ţinti un om la 2-3 metri fără să-şi pună ochelarii], poartă adidaşi Jordan, mestecă pastile de Nicorette), filmul îl transformă pe Sawyer într-un personaj mai degrabă caricatural, care “se trage de şireturi” cu John Cale, salvatorul de conjunctură.

Tatum se vrea reeditarea lui Bruce Willis în rolul care l-a consacrat ca erou al filmelor de acţiune: poliţistul John McClane din seria Die Hard. McClane şi Cale sunt personaje rebele, luptând în favoarea binelui într-o manieră proprie, de multe ori dezaprobată de ceilalţi; amândoi înfruntă şi înving mercenari cu pregătire militară superioară; în fine, amândoi salvează momentul purtând acelaşi gen de maiou care nu se rupe, nu se sfâşie, nu se găureşte – ci doar se murdăreşte un pic. Dar, pur şi simplu, lui Tatum îi lipseşte carisma lui Willis.

În plan secundar, James Woods şi Jason Clarke sunt ambii în elementul lor jucând roluri negative, cu un plus pentru cel din urmă. Apărând ca agent CIA în Zero Dark Thirty, Clarke îi creează mercenarului Stenz un background perfect.

De partea binelui apar Richard Jenkins şi Maggie Gyllenhaal, două piese eficiente în angrenajul filmului, ori a Casei Albe pe care acesta o deschide publicului.

Cum mi s-a părut?
Am dat play la White House Down cu gândul la contracandidatul său direct de anul acesta, Olympus Has Fallen. Ca un prim indicator al succesului fiecărui film, m-am uitat la rezultatele de box-office înregistrate în America [pentru un subiect specific american, reacţia publicului autohton e cel mai bun barometru]: primul a costat dublu decât cel de-al doilea, recuperând numai jumătate din investiţia făcută [White House Down: buget de 150 mil. dolari, încasări de 73 mil. dolari] – pe când cel de-al doilea a costat doar jumătate cât primul şi a făcut un profit de 40% [Olympus Has Fallen: buget de 70 de mil. dolari, încasări de 99 mil. dolari].

Limbaj: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Violenţă: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Sex: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Alcool, droguri: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Imagine: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
FX: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Muzică: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Atmosferă: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226

Eşecul lui White House Down de a atrage americanii în cinematografe m-a făcut să-mi setez aşteptările la un nivel rezonabil. Anul ăsta deja am avut un film cu terorişti la Casa Albă, e de aşteptat ca replica să fie o reluare, pare-se nereuşită, a aceleiaşi idei.

Concluzia? M-am înşelat şi nu prea. Filmul este evident mai slab decât predecesorul său, dar conceptul diferă întrucâtva: Olympus Has Fallen a avut sclipirea de a-şi imobiliza preşedintele în buncăr, lăsându-l pe agentul Banning să cureţe nestingherit clădirea de răufăcători – în timp ce White House Down îl cuplează pe preşedintele Sawyer cu poliţistul Cale. Plimbându-i apoi pe cei doi peste tot, de la etajele reşedinţei, până în subsoluri sau chiar pe peluza Casei Albe, scenariul devine o înlănţuire de scene comice la prima vedere, lamentabile în ansamblu. Cum altfel poate fi etichetată întreaga scenă în care limuzina preşedintelui este urmărită prin curtea Casei Albe de două SUV-uri, este atacată cu mitraliere grele şi RPG-uri, iar dincolo de gard lumea întreagă şi armata privesc fără a face absolut nimic? (This is something you don’t see every day, spune un agent federal când îşi vede preşedintele zbătându-se pentru viaţa sa, cu un lansator de rachete în mână)

Un alt aspect deranjant, chiar şi pentru un profan, este totala lipsă de protocol pe care Cale o manifestă în relaţia cu Sawyer. În ciuda gravităţii situaţiei, poliţistul rămâne totuşi un subordonat care trebuie să-şi apere preşedintele, dar scenariul nu se preocupă cu asemenea fineţuri. Când o vestă antiglonţ devine disponibilă prin eliminarea unui adversar, Cale şi-o însuşeşte fără ezitare, fără a se osteni măcar să mai caute una pentru preşedinte. Aşa, preventiv… să nu fie împuşcat… într-o incintă ocupată de terorişti… înarmaţi până-n dinţi… şi fără scrupule.

Dacă scăparea de mai sus e oarecum scuzabilă, muştruluiala pe care preşedintele o primeşte de la poliţistul aflat în timpul liber este impardonabilă: Can you not hit me in the head with a rocket when I’m trying to drive?, se burzuluieşte Cale la Sawyer, când acesta se chinuie să scoată amintitul lansator de rachete pe geamul limuzinei. Ulteriori, preşedintele foloseşte arma şi o scapă din mâini, drept pentru care anunţă: I lost the rocket launcher, doar ca să fie iarăşi certat: You lost… How do you lose a rocket launcher?

[Întreg filmul este o înşiruire de asemenea “perle”: cel mai tehnologizat car de asalt al armatei americane, tancul M1 Abrams poate fi scos din luptă de un banal RPG; un copil de 11 ani are un canal de YouTube, deşi vârsta minimă pentru a deţine aşa ceva este de 13 ani; preşedintele Statelor Unite îşi desfăşoară activităţile zilnice din Casa Albă în aceleaşi zone în care au acces turiştii; celor aflaţi în vizită li se permite să se rupă de grup şi să colinde incinta în căutarea unei toalete, fără a avea măcar un ecuson de identificare; luat la întrebări de o fată, preşedintele face o declaraţie impromptu despre politica externă a SUA, pentru a fi încărcată pe YouTube, ca şi cum producătorii filmului n-au urmărit vreodată un episod din The West Wing; teroriştii intră în Casa Albă ca parte a personalului de întreţinere, deşi fiecare are un trecut militar şi s-a aflat, la un moment dat, pe lista de ameninţări (White House Threat Matrix)]

Prin urmare, de la început până la sfârşit, n-am reuşit să mă edific dacă filmul se ia sau nu în serios. Iar replica revoltată a preşedintelui Sawyer – Get your hands off my Jordans! – nu m-a ajutat cu nimic.

Concluzia

Per ansamblu: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226

White House Down nu aduce nimic nou în filmele cu terorişti – nu-i nici măcar prima tentativă din 2013 a acestora de a-l suprima pe “liderul lumii libere” de la Casa Albă – şi este de un amuzament patetic. Nimic din ceea ce se întâmplă pe ecran (premisă, acţiune, personaje) n-a reuşit să mă “prindă”; filmul este mai lung decât Olympus Has Fallen cu 11 minute inutile. Acesta din urmă, chiar dacă propune o realitate trunchiată în acelaşi stil hollywood-ian, este mult mai cool.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *